Tema „Irak“ ma preocupa de mai bine de zece ani. SUA au fost un aliat bun al acestei tari in anii ’80, dar relatiile de prietenie dintre aceste state s-au deteriorat dupa invadarea Kuweitului, in anul 1990. La inceputul anului 1991 a urmat operatia „Furtuna in desert“, iar bombardamentele americano-britanice asupra Irakului au durat 42 de zile.
In prezent insa se pune intrebarea la ce va fi necesara operatia militara impotriva Irakului, care, dupa toate probabilitatile, va avea loc in februarie, dupa intilnirea lui George Bush cu Tony Blaire.
Presedintele George Bush da frecvent asigurari ca obiectivul lui este acela de a-l inlatura de la putere pe periculosul dictator Saddam Hussein, care, poate, are si arme de distrugere in masa. Saddam, intr-adevar, este dictator si periculos. Dar in lume mai exista persoane ca el. De ce tocmai impotriva lui trimit SUA o armata de citeva sute de mii de oameni, iar Coreea de Nord, de exemplu, care are bombe nucleare si un lider nu mai putin dictator decit Saddam, este rugata sa duca tratative?
Fostul director CIA, James Ulsy, raspunde la aceasta intrebare intr-un interviu acordat revistei Spiegel: „Coreea de Nord este cu totul alt caz. Spre deosebire de Irak, Coreea de Nord nu a dezlantuit doua razboaie in ultimii 22 de ani. Spre deosebire de Irak, Coreea de Nord nu a folosit arme de nimicire in masa impotriva propriului popor si impotriva vecinilor sai. In afara de aceasta, Coreea de Nord este inconjurata de doua forte nucleare – Rusia si China – si de alte doua state puternice – Japonia si Coreea de Sud, plus America – a cincea forta, cu trupele sale din Japonia si Coreea de Sud. Irak insa este o dictatura pe care trebuie s-o impiedicam sa ajunga in Coreea de Nord. Irak
n-are sanse sa se reformeze din interior. El este ca Germania nazista, iar problemele nu se vor rezolva prin moartea lui Saddam, cum spera unii. Fiul cel mare al lui Saddam, Udai, este violator si ucigas de femei, iar cel mai mic – Kusai- este specialist in tortura. In timp ce aproape toata Europa este deja democrata, Orientul Apropiat ramine o problema spinoasa pentru democratie. Noi incepem acum din Irak pentru ca Saddam este cel mai perfid si cel mai periculos. Nu putem sa-l lasam sa conduca si sa incercam sa democratizam regiunea dinspre periferie.Trebuie sa se inceapa din centrul problemei!“.
Este larg raspindita parerea ca SUA vor porni un razboi impotriva Bagdadului pentru a avea controlul a 112,5 miliarde de barili de petrol (1 baril=159 l), cit reprezinta zacamintele de aur negru ale Tarii celor Doua Fluvii. Cu aceasta bogatie, Bagdad este pe locul doi in lume, dupa Arabia Saudita, care dispune de 261 de miliarde de barili. Ultimele date ale administratiei energetice americane arata ca sub desert, in Irak, exista inca 220 de miliarde de barili. SUA sint obligate sa-si asigure materii prime energetice pentru zeci de ani. Zacamintele lor sint 30 de miliarde de barili, dar o mare parte din ele sint foarte adinc sub pamint si, practic, nefolosibile, intrucit exploatarea lor va costa extrem de scump.
In prezent, economia SUA consuma aproape o patrime din petrolul consumat in intreaga lume. In fiecare zi, pe planeta se intrebuinteaza 77 de milioane de barili. In anul 2001, SUA au importat cite 10,6 milioane de barili de petrol pe zi, cu precadere din Canada, Arabia Saudita si Venezuela. Din aceasta cantitate, 9% au venit de la Irak. Venezuela este acum in criza, iar Arabia Saudita s-a transformat intr-un factor de risc dupa ce a devenit clar faptul ca 11 din cei 19 sinucigasi din avioanele de la 11 septembrie 2001 au fost sauditi.
Politica externa a Americii nu este insa lipsita de culpa pentru dificultatile din Orientul Apropiat, dar, pe de alta parte, ilustreaza clar conceptia lui Churchill ca americanii, in cele din urma, gasesc solutia cea mai buna, dar abia dupa ce incearca toate posibilitatile gresite. Mult timp, americanii au privit la Orientul Apropiat numai ca la statia lor de benzina. Unul dintre motivele pentru care democratia nu a inregistrat o evolutie in lumea araba a fost acela ca atentia a fost concentrata numai la petrol. In 1991, presedintele american de atunci a reusit intr-un mod remarcabil sa faca o coalitie impotriva Irakului si a cistigat razboiul, dar, in cele din urma, a fost de acord cu armistitiul, situatie in care Garda Republicana a lui Saddam a ramas intacta. Ea a injunghiat razvratitii kurzi si siti, iar lumea si Orientul Apropiat au inteles ca, din moment ce s-a restabilit folosirea petrolului, americanilor le este indiferent ce se intimpla cu oamenii din Orientul Apropiat. Dupa parerea lui James Ulsy, „aceasta a fost cea mai proasta hotarire de politica externa a Statelor Unite din ultimul sfert de veac al secolului trecut“. Hotarirea din 1991 ii urmareste pe americani ca o fantoma. Schimbarea regimului din Irak se va face cu pretul multor victime umane. Mult mai multe decit ar fi fost daca atunci ar fi sarit in ajutorul rasculatilor kurzi si siti sau, cel putin, ar fi impiedicat Armata Republicana sa porneasca impotriva lor.
In prezent, pe cimpurile irakiene, au pasit in principal rusii si europenii. Gigantul rus „LuKOil“ a semnat in anul 1997 un contract cu Bagdadul pentru o extractie de petrol in Kurna de Vest, in valoare de 3,7 miliarde de dolari. In august 2002 a fost semnat un acord de colaborare, inclusiv in extractia de petrol, de 40 de miliarde de dolari. Insa, din cauza embargoului impus Irakului de catre ONU, pina acum, totul este numai pe hirtie.
Firma franceza „Total Fina Elf“ a incheiat, in anii ’90, doua contracte pentru efectuarea unor foraje petroliere in Madjnun si Nahr Umar, la nord de Basra. De acolo, vor curge peste un milion de barili zilnic, dar, din cauza embargoului, pina acum nu se misca nimic.
Si chinezii au pasit in Irak. „Corporatia Nationala Chineza de Petrol“ a cumparat 50% din cimpul petrolifer Al Ahdab. Bagdad a mai incheiat contracte de concesiuni cu compania italiana „Eni“ si cu cea spaniola „Repsol“, pentru regiunea Nasiridja.
Petrolul Bagdadului este unul dintre cele mai bune din lume – cu un continut scazut de sulf. In plus, este la mica adincime, iar extragerea lui este foarte ieftina – unu-doi dolari la baril, sustine intr-o analiza revista Spiegel.
In prezent, pe piata mondiala, un baril se vinde cu 30-33 de dolari, iar pretul lui normal, in afara de perioadele de criza, este 18-25 dolari. Inaintea razboiului din Golf, din 1991, Irak producea aproape trei milioane de barili pe zi. Dupa 1995, cind ONU a lansat programul „Petrol contra hrana“, in tara se extrag doua milioane de barili zilnic. Aproape jumatate din acest petrol irakian merge in SUA, care n-au nimic impotriva acestui lucru.
Din cauza embargoului insa, sondele, tehnica din rafinarii si conductele din Irak sint invechite, ruginite, imbatrinite moral. Daca ar fi innoite si daca ar fi ridicat embargoul, Bagdad ar putea sa produca cinci-sase milioane barili pe zi (campionul mondial- Arabia Saudita- produce cite opt milioane de barili). Acest lucru nu va fi bine vazut de tarile din OPEC (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol), dat fiind ca va scadea pretul petrolului, respectiv cistigurile. Dar se vor bucura Statele Unite ale Americii, care, dupa lovitura definitiva data lui Saddam, vor pune la Bagdad un guvern ascultator, format din actualii oponenti ai dictatorului. Washington va avea grija ca pretul aurului negru sa nu creasca mai mult decit este avantajos pentru economia americana.
Pe scurt, Washington tinde spre o noua politica petrolifera globala.
Nu se stie insa daca dupa un razboi impotriva lui Saddam americanii vor alunga din Irak actualele puteri – „LuKOil“ si „Elf“. Pe de o parte, Moscova si Paris, de asemenea, au interes ca Saddam sa cada si ar sprijini lovitura impotriva lui, pentru a-si putea lua, in cele din urma, petrolul.
Pe de alta parte, Bagdad datoreaza Moscovei intre opt si 12 miliarde de dolari si nici un nou guvern nu ar putea sa ignore aceasta suma. Iar nici pe Bush nu
l-ar deranja daca si altii isi taie din placinta, in conditiile in care America este din nou stapinul, Irak o asculta, iar Arabia Saudita nu dicteaza preturile OPEC. Dar si relatiile cordiale cu Rusia, de asemenea bogata in aurul negru,
i-ar fi favorabile daca se ajunge la o explozie in statele petrolifere din Golf.
Aceasta este varianta cea mai optimista pentru Washington. In cea mai pesimista, intr-un razboi de durata, Saddam poate sa dea foc puturilor de petrol din tara sa si chiar celor din Arabia Saudita si sa arunce lumea intr-o teribila criza petroliera.
