Infarct
de Paul Goma
Editura Curtea Veche, 2008
Într-un interviu publicat marţi, 18 august, în Evenimentul Zilei, Ion Vianu, cunoscutul medic psihiatru care a semnat în 1977 Apelul lui Paul Goma, declara: „Goma nu este renegat de intelectuali, el îi reneagă, în numele unor criterii morale absolute, pe care cred că nu le putem aplica altora decât nouă înşine. Dar, la Judecata Istoriei, şi oricâte cusururi ar avea, el rămâne cel care a spus «nu» în ‘77. Ce mai ştiu e că nu mă împac cu ideile lui politice actuale“.
Aşadar, ce avem aici, în acest succint portret făcut lui Goma de fiul lui Tudor Vianu? Imaginea unui solitar de cursă lungă, cu principii morale pe care majoritatea scriitorilor criticaţi de el nu le suportă, chiar dacă scriitorul român trăitor la Paris nu face decât să pună faptele trecute şi prezente pe o hârtie destinată viitorului. De ce „Nu“-ul contemporan al lui Goma ar fi mai puţin valid decât „Nu“-ul interbelic al lui Ionescu? Pentru că, opinez eu, nu rezistăm la examenul propriei conştiinţe – una asediată de vină şi îndoială – şi reacţionăm doar ca oameni de hârtie, dispensaţi de o Etică ce ne pune în încurcătură. Viaţa e un pic mai subtilă chiar şi decât literatura.
Cine citeşte „Infarct“, cea mai recentă carte originală a lui Paul Goma, apărută la „Curtea Veche“, în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu, poate sesiza liniile de forţă ale „renegării“, aşa cum o numeşte Ion Vianu.
În contrapunct cu vocea personajului feminin al cărţii, soţia sa, Ana Maria, cea căreia i se depistează în 2001 un infarct făcut în România în anii terorii, autorul rememorează momentele arestării din 1977, luna petrecută în arestul Securităţii de pe Rahova, torturile îndurate, ordonate de canalia cu grad de general Nicolae Pleşiţă, felul în care prietenii cei mai buni, printre care îi enumeră pe Virgil Mazilescu, îl evită, rumoarea produsă în rândul scriitorimii române – care se comportă mult sub demnitatea numelui de scriitor. Un Bucureşti anemic, preocupat să subvieţuiască şi să îndure este descris remarcabil de un scriitor anticalofil, deloc preocupat de gloria momentului şi de laurii acordaţi de coterii interesate. Singurul care a răspuns apelurilor soţiei, după ce a fost ridicat de securişti, a fost Nicolae Breban, care a avut măcar curajul să vorbească la telefon cu o femeie disperată, rămasă singură, cu un copil de doi ani, incapabilă să se apare în faţa crimei organizate de regimul comunist.
Aşa că este uşor de înţeles de ce Paul Goma rămâne şi astăzi intransigent, în plină uitare a istoriei şi în plin furor al dosariadei care dezvăluie, iată, din ce în ce mai mulţi scriitori români dispuşi în epocă să colaboreze cu Organul. Se poate înţelege, omeneşte, efortul lui Octavian Paler de a se prezenta pe sine şi pe colegii de breaslă (cam otova, dar fie) în postura de „rezistenţi prin cultură“: „n-am avut toţi curajul unui Goma, unui Dorin Tudoran, dar nu ne-am comportat ca nişte viermi“. Poate că da, dar nici ca nişte intelectuali al căror loc este în Agora, iar nu la Curtea Regelui (cum se întâmplă, din păcate, şi azi). Se ştie, viermii nu primesc onoruri şi nici nu le cer.
Paul Goma a depus mărturie despre lipsa de libertate a românilor în acei ani în piaţa publică, nu în cafenelele unde toţi curajoşii luptau cu Ceauşescu, ştiind că, dacă vorbele de curaj vor rămâne acolo, nu vor păţi nimic.
Naraţiunea lui Goma, armonios dozată, simplu şi eficace scrisă, în tonuri de memorialistică literară, reţine, în încercarea de a rememora suferinţa celei iubite, inclusiv infarctul făcut de o breaslă de creatori pentru care durerea de inimă ar fi fost dată, mai degrabă, de solidarizarea cu cel numit de germanii de la Suhrkamp „Soljeniţîn al românilor“. Este o anamneză dureroasă atât pentru autor, cât şi pentru cititorul sensibil la lipsa de reacţie a societăţii civile româneşti dinainte de 1989. Mai bine zis, sensibil la lipsa acesteia. Invers, ei au preferat să-şi protejeze inimile şi conştiinţele şi au aderat la muţenia impusă de partid, l-au exclus pe Goma din Uniunea Scriitorilor, au intrat într-o conspiraţie a tăcerii care a culminat chiar cu interzicerea sa ca scriitor timp de 20 de ani. Publicarea unor romane ale lui Goma în afara ţării, la edituri prestigioase, li se părea multora un afront la creaţia personală, iar pentru Mircea Dinescu, de exemplu, tovarăş de gândire literară cu Marin Preda şi Ion Băieşu, Goma putea fi apostrofat la o masă a restaurantului USR cam aşa: „Bă, Goma! Marele scriitor fără cărţi!“.
Asta, în condiţiile în care în momentul interdicţiei de publicare, Goma avea romane publicate la Gallimard, la Suhrkamp, la Rizolli, adică la unele dintre cele mai importante edituri din Occident.
Astăzi, Paul Goma este în continuare, în ciuda cercului de tăcere care s-a închis în jurul său, un autor care nu uită, nu tace şi se arată fidel adevărului.
Al său şi al nostru.
Ediţia de autor apărută la editura condusă de Grigore Arsene mai cuprinde romanele „Adameva“, „Gherla-Lăteşti“ şi „Roman intim“.
Nu trebuie să lipsească din biblioteca oricărui român care vrea să cunoască „intim“ un mare scriitor şi o mare conştiinţă.
