Lectia americana

Cand a inceput razboiul din Golf, ma aflam la Boston. Seara, a aparut Bush la televizor si a anuntat ca Statele Unite erau in razboi. Pana atunci, manifestatiile in favoarea razboiului alternau cu cele impotriva razboiului. De a doua zi, insa, n-a mai existat nici o manifestatie. In aproape toate vitrinele se vedeau afise pe care scria: „Suntem alaturi de trupele noastre“. In pomi, erau agatate panglici galbene, care exprimau acelasi mesaj. Si nenumarati pietoni purtau o cocarda galbena la butoniera. Atunci m-am convins ca patriotismul american nu-i o vorba goala. Diferentele dintre irlandezi, italieni, portoricani etc., dintre catolici si protestanti, dintre albi si negri disparusera. Cu totii erau „americani“. Cu totii duceau mana la inima daca auzeau imnul american.

Ca orice european, am fost si eu surprins vazand drapelul american in locurile cele mai neasteptate. In cimitire, in restaurante sau pe terenuri goale. Pana la urma, mi-am dat o explicatie pe care am retinut-o si in „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“. Exista doua straturi in identitatea unui american, cred. Unul, originar. Irlandezii au ramas irlandezi in „Lumea Noua“. Se imbraca in verde de ziua lor, se strang, petrec impreuna. Italienii locuiesc, de regula, in „cartierul italian“ si ii vezi, in multe orase, stand la poarta, ca in sudul Italiei. Cand a murit Fellini, au tinut doliu. Polonezii il adora pe Chopin. Pe acest strat originar, a aparut, insa, altul, comun tuturor. Un irlandez din America, desi se mandreste ca e irlandez, nu e identic cu un irlandez din Irlanda. Un italian din „Lumea Noua“ nu mai seamana total cu un italian din Italia, chiar daca vorbeste acasa italieneste si plange cand il asculta pe Pavarotti. Ei au o identitate in plus, americana, iar aceasta identitate nu e doar oficiala, face parte din psihologia americanilor, ii uneste, ii solidarizeaza in momentele dificile sau cand in joc e America; ii apropie intr-un mod greu de inteles si greu de conceput in Europa, unde exista un parlament european, exista o Uniune Economica Europeana, exista o moneda unica acum, dar ma indoiesc ca se poate vorbi serios despre o „identitate europeana“.

Tragedia prin care a trecut America la 11 septembrie a demonstrat, inca o data, ca „dreptul la diferenta“ si „solidaritatea“ nu se exclud; dupa cum nu se exclud modernitatea si patriotismul. In unele medii mai snoabe de la noi, unde se crede ca „modern“ e sa fii „de oriunde“ sau de „nicaieri“, circula ideea ca patriotismul e ceva usor anacronic, cu iz de secol al XIX-lea. Tricolorul a fost fluturat cu entuziasm in decembrie ’89, dar de-atunci de cate ori ne-am emotionat vazandu-l? Ziua nationala e, la noi, mai degraba, zi de odihna. Si, culmea, noi ne laudam cu traditiile noastre! America are un trecut subtire, la nivelul albumelor de familie. Nu s-au scurs decat cinci veacuri de la descoperirea Americii de catre Columb si abia un secol si jumatate de la razboiul de secesiune. Numerosi americani au avut bunici sau parinti europeni. America e un imens creuzet in care s-au amestecat imigranti din diverse parti ale „Lumii Vechi“. Cu toate acestea, cand spun „Dumnezeu sa apere America“, fiii, nepotii sau stranepotii imigrantilor sunt vizibil emotionati. La televiziune, in America, se zambeste, in genere, si atunci cand e prezentat buletinul meteorologic. De parca starea vremii ar fi o marfa careia i se face reclama ca sa fie vanduta. In schimb, tot ce a urmat dupa atentatele teroriste de la New York si Washington ne-a aratat o alta America. Masca de celuloid pusa de Hollywood pe chipul Americii, prin filme de duzina cu James Bond si Rambo, a cazut din chiar clipa prabusirii turnurilor gemene. Am vazut atunci o America speriata, ravasita de stupoare si suferinta, dar umana, foarte umana. O America umilita si contrariata ca i se intampla ce i se intampla. Dar foarte repede, in ruinele fumegande, am vazut aparand nenumarate drapele americane. A fost primul simbol pe care l-a opus America tragediei sale. Si de-atunci, cu un patetism sobru, simplu, care n-a cazut nici un moment in emfaza, in fanfaronada, americanii sunt tot mai „americani“. De unde acest instinct al solidaritatii intr-o lume atat de pestrita? De unde un patriotism atat de autentic intr-o lume cu traditii care nu depasesc cateva secole? De unde atata emotie colectiva intr-o lume pe care pragmatismul parea s-o condamne la egoism? Iata o lectie pe care ar merita s-o intelegem.