Trei hârtii şi o ştampilă – acestea au fost ieri lucrurile cele mai de preţ ale românilor. Fie că au făcut-o pentru o găleată de apă, fie pentru un pix şi o plasă de plastic goală ori, poate, chiar din convingere, doljenii şi-au exercitat ieri dreptul de a-şi alege preşedintele şi a vota referendumul.
Toamnă blândă, cu flori ruginii în porţi. O duminică aparent liniştită, fără nici o sărbătoare importantă. Doar afişele, bannerele, steagurile şi lozincile anunţă schimbarea de program: astăzi sunt alegerile. Singura duminică în care biserica e uitată, cumpărăturile – amânate şi treburile gospodăreşti – lăsate de izbelişte. Unica zi în care românii – aici, doljenii – au o singură datorie cetăţenească: să voteze.
„Dacă era Ceauşescu, pe el îl votam!“
Podari, Secţia numărul 534. În urma omului, femeia îşi potriveşte mai bine basmaua verde, de biserică. Întâi predă buletinul vechi, învelit în coperte de plastic, oamenilor importanţi de la masă. Măsurând fiecare mişcare a soţului, răsuceşte şovăitor, în mânile muncite, pixul ieftin. Comisia îi arată cu degetul rândul unde să semneze. Bătrâna se apleacă, pune vârful pixului în spaţiul indicat, ridică privirea întrebător, apoi zgârie hârtia, tremurat: Panduru Ioana. Mulţumită, aşteaptă cuminte, netezind flanelul albastru închis până la gât. Primeşte ca pe un lucru de preţ trei bucăţi de hârtie şi o ştampilă bine înmuiată în tuş. Se îndreaptă spre una dintre cabinele cu perdeluţe albastre – neapărat lângă cea a soţului. Trec câteva secunde. Poate chiar un minut. Bărbatul iese primul, păşind mândru, cu pălăria înfiptă pe creştet. În urmă apare şi muierea, la fel de şovăitoare, potrivindu-şi paşii după ai lui. Îndoaie amândoi cu grijă colţurile buletinelor de vot, străduindu-se să fie cât mai drepte, după care le strecoară în cele trei urne de lemn. Se întorc la masă, îşi recuperează actele de identitate şi ies. Bărbatul înainte, falnic, femeia în urmă, şovăielnică. În urma lor, sătenii intră pe rând, să-şi exercite dreptul la vot.
„Ete, pusărăm toate ştampilele care trebuie“, dă din cap Tudor Panduru în pragul secţiei de votare, la stânga nevestei. „Noi am venit toadeuna să votăm. Trebuia să venim şi acuma doar! Ce să sperăm? Că o să fie mai bine, taică. Că ni se măreşte şi nouă pensia, că avem boli multe: cu inima, cu diabetu’, cu reomatismu’. După 37 de ani de muncă la abator, cu sângele până la brâu, luăm zece milioane amândoi. Cum să trăim din atât??… Eee, bine a fost pe vremea ailaltă… Păi, dacă era acum pe listă Ceauşescu, pe el îl votam, aia!…“.
„Venii să nu zică nima că n-am votat!“
De jur-împrejurul Secţiei de votare numărul 549, Radovan, postere şi bannere colorează peisajul de toamnă. Galben, portocaliu, roşu. Străjuiţi de agenţii postului de poliţie, sătenii îşi aşteaptă rândul afară, frământând nisipul cu ce-au apucat să se încalţe în pripă, acasă. Între ei, un flăcău îmbrăcat de muncă pocneşte important între dinţi seminţe de floarea-soarelui. Are 18 ani şi e la prima votare de preşedinte, zice, aşa că a venit devreme, să nu întârzie cumva. „Pentru el venii să nu zică nima că n-am votat!“ e primul act cetăţenesc pe care îl execută cu toată răspunderea!
„Trebuie să pun ştampila pe unul dintre ei“, explică Ionuţ Tipişte, bine informat. „Ştiu cu cine, că am vorbit şi io cu oamenii pe-aci. Io, unul, nu prea am ce să sper… Acu’ mă duc să-l ajut pe pădurar la tăiat. Şi o să iau azi o căruţă de lemne pe munca mea. Oricine ar ieşi, n-o să-mi dea nimeni pâinea s-o bag în gură. Da’ venii să nu zică nima că n-am votat!“.
Comuna vecină – Perişor. La câteva sute de metri de secţia de votare, grătarul fumegă voios în bătaia soarelui. În jurul mesei cu muşama înflorată, femeile povestesc fiecare cum e cu votul. Veta Enache puse întâi ştampila, apoi se duse la cimitir, să-i spună şi omului mort de un an ce şi cum făcu. Flori Motoi votă şi ea, că n-avu altceva mai bun pe ziua de azi, iar Cornelia Dinică se duse întins să se exprime cu privire la numărul parlamentarilor. Numai Maria Niţu nu ajunse în cabina de vot. „Eu stau aci, la bar, să dau oamenilor de mâncare şi băutură. Până deseară la nouă, votez io, nici o grijă. Până atunci mai aud şi eu ce zic oamenii, poate îmi schimb opţiunea“.
„Îmi dădură găleţi şi pusăi ştampila!“
Pe drumul spre secţie, tanti Aneta Dâlgan poartă o plasă portocalie plină ochi de cumpărături. „Iote, luai nişte tacâmuri, să fac o ciorbiţă, şi nişte cârnaţi, că sunt mai ieftin. Plasa?? Aaa, mi-a dat-o o nepoată, maică, da’, e de la un partid, da’ nici nu ştiu care. Uite, e bună că am în ce să pun de-ale gurii… Dacă votai? Da, maică, de azi-dimineaţă. Cum cu cine? Cu ăştia de până acum, că ne-am învăţat cu ei. Acuma, să ne trăiască partidul care o ieşi, că noi tot săraci murim!“, oftă bătrâna, şontâcăind spre casă.
Soarele stropeşte printre crengi asfaltul, liniştea prânzului domneşte prin curţile de pe drum. La una dintre porţi, două femei îl prind în vorbă pe popa Belu. Abia termină slujba în biserică şi părintele o luă încet spre casă, mai oprindu-se din când în când să le vorbească enoriaşilor.
„Nu prea ajunseră mulţi la slujba de duminică“, explică popa încă îmbujorat de la predică. „Era de aşteptat în ziua de alegeri. Chiar eu i-am îndemnat pe credincioşi toată săptămâna şi ieri, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică, să meargă la vot! E dreptul lor şi e bine să îl exercite“. Alături, pufnind în jur aburi de ţuică, Florina Băileşteanu răspunde aprig. „Păi io fusăi, părinte, şi votai! Ce vă uitaţi aşa la mine? Că luai găleţi portocalii?? Aşa, şi ce?! Veni duba, mă întrebă dacă votai, îmi dădu găleţile şi mă dusăi să pun ştampila! Ce, votam gratis? Şi, ca să ştiţi, toţi au dat câte ceva, da’ io numai de la ăştia am prins“.
Zvonuri şi voturi
Băileşti. Pe străzi, părinţi ieşiţi la plimbare cu copiii, în haine de duminică. În biserici, credincioşii sunt încă la slujbă. În parc, bunici pe bănci şi nepoţi în leagăne. Opriţi pe un trotuar, doi bărbaţi îşi astâmpără setea cu doi litri de bere. Sunt ciobani. Veniră cu confraţii la vot, acum se duc la oile lor, să-şi vadă de treabă. În rest, nu-şi prea pun întrebări. Cine o fi, dar să fie bine.
În secţiile de votare, lumea nu se prea înghesuie. La Grădiniţa nr. 7, devenită Secţia 185, nici atât. Toată lumea s-a speriat aflând că a luat secţia foc. De două ori: o dată sâmbătă seară, a doua oară duminică dimineaţă. A fost pus intenţionat, buletinele au ars, a fost aranjament cu siguranţă – toată lumea îşi tot dă cu părerea de aseară încoace, zvonurile luând proporţii impresionante de la o gură la alta. Înăuntru, linişte. Un vag miros de ars, dar atât.
„Nu au fost bine scuturate coşurile, iar ciorile şi-au făcut de cap. Deoarece sunt puţini copii la grădiniţă, încăperea transformată în secţie de votare nu a fost folosită până acum. Iar aseară s-a făcut prima dată focul aici. Într-adevăr, dacă nu eram aici, să punem toate lucrurile în ordine, probabil că ar fi fost vorba de un incendiu serios. Dar nu s-a întâmplat nimic. Încăperea a rămas intactă, buletinele de vot – la fel, iar programul zilei de alegeri nu a fost perturbat în nici un fel“, a declarat Anca Ileana Dobre, preşedinta comisiei. E ora prânzului însă şi nu s-au prezentat decât 12% dintre cetăţenii cu drept de vot arondaţi Secţiei nr. 185. Iar singura neplăcere o au membrii comisiei: supraveghează bunul mers al alegerilor în frig, încălzindu-se cu câte un biscuit sărat.
Pe termen scurt, că-l prindem
Îşi arată unul altuia buletinele îngălbenite de vreme. Nici nu mai pot număra ştampilele de câte ori au votat din ‘90 încoace. N-au lipsit niciodată. Şi nici azi. Ce-i drept, au şi fost îndemnaţi să vină. Cetăţeneşte.
„Mai acu’ o săptămână au adus două lăzi cu pixuri şi două cu brichete şi calendare. Toate galbene. Am luat, de ce nu, da’ bricheta aia nu scapără să dea dracu-n ea!“, se plânge Gheorghe Cărăbici de campania dusă la Urzicuţa de către unul dintre partidele aflate în luptă.
De alături, cumătrul Gheorghe Văduva îi ţine isonul: „Ăilalţi, cei roşii, au dat şi ei: pix, brichetă şi o plasă. Da’ goală, neică, aşa au crezut ei că ne conving!“.
„Io n-am apucat nimica“, dă din mână a lehamite Alexandru Bobolocu, resemnat. „Doar o poză cu Băsescu, miercuri, la târg, că găleţile şi umbrelele se terminaseră. Am luat-o. Şi am pus cana de apă pe ea, să nu ud faţa de masă“. Râd toţi trei, ca după un banc bun. Unul ştirb, altul cărunt, celălalt abia zărind. Lumea trece pe lângă ei, îi salută. Bărbaţii le dau bineţe înapoi, privindu-i cum se duc la vot.
„He-he, iar votăm, iar murim de foame“, zice unul.
„Dacă iese PSD-ul, iar se fură ca-n codru“.
„Păi dar, că PD-L-ul nu fură!!“.
„Mă, liberalu’ ală mie îmi place. Da’ nu-l cunosc prea bine“.
„Pe Geoană, de exemplu, îl ştim. Că l-am primit aci ca pe prinţ, în primăvară!“.
„Da, şi dup-aia n-a mai ştiut de noi. Şi e de-al nostru, oltean!“.
„Mă, cu criza asta, io cred că n u mai face nimeni nimic!“.
„De la Iliescu a-nceput criza!“.
„Da, şi l-am votat!“.
„Eheee, acu’ cine mai ştie?! Om vedea cum o fi de-acu’ încolo. De votat, noi, ăştia, ăi bătrâni, trebuie să votăm pentru cinci ani. Pe termen scurt, că altu’ nu mai prindem! Cine-o fi o ieşi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“.
