A fost ultima întrebare pe care femeia a auzit-o strigată peste gard de fiica ei, în timp ce menghina degetelor de miliţian începuse deja să-i strivească carnea de pe braţ. Se lăsa târâtă prin noroiul satului bănăţean spre secţia unde urma să fie interogată, bătută, Dumnezeu mai ştie ce. Era calmă. După anii de lagăr sovietic se învăţase cu durerea. A fost împinsă într-un scaun maroniu de lemn, iar scobitura curbată a spătarului îi cuprindea plăcut spatele. A auzit înjurăturile, a văzut praful gros de pe masa plină de pete de cafea, a simţit putoarea alcoolului uitat în sticlele de sub pat. O palmă grea s-a lăsat brutal peste părul ei alb. Apoi au lăsat-o singură. Un minut, zece minute, o oră… Trecea timpul şi mirosul greu din cameră i se aşezase ca o pâclă pe creier. Şi-a dus mâna în buzunar şi acolo a găsit-o: mare, pătrată şi albastră. Batista. A tras-o afară şi, cu gesturi împăcate, a început să şteargă praful de pe masa anchetatorilor ei. Apoi a îndepărtat cu migală petele de cafea şi a strâns toate sticlele. Aproape terminase când bocancii grei ai miliţianului s-au auzit la uşă.
Povestea femeii care a început să facă curăţenie în biroul zbirilor ei este adevărată. Am citit-o acum două zile, imediat după ce aflasem că Adrian Năstase crede că votul românilor din diaspora ar trebui să conteze mai puţin la alegerile viitoare. Aproape simultan, liberalul Crin Antonescu, liderul partidului de pe locul trei, refuza orice colaborare cu Traian Băsescu, preşedintele unei ţări neguvernate de aproape trei luni. Duminică votasem după două ore de aşteptare la secţia specială din Aeroportul Băneasa. S-a aşezat şi Radu Berceanu la coadă, dar după un sfert de oră a plecat grăbit. O urgenţă ivită din senin sau sfârşitul brusc al răbdării de politician? Nu voi afla niciodată, dar între ideea lui Năstase, refuzul lui Antonescu, graba lui Berceanu şi cozile la care mii de tineri au aşteptat duminică să voteze se întinde o uriaşă prăpastie. Este prăpastia dintre politicienii României şi noi, locuitorii obişnuiţi ai acestei ţări.
O prăpastie plină cu disperare, căci puţini dintre cei mulţi care au votat duminică au făcut-o din convingere.
La cozi nimeni nu vorbea despre speranţă, nimeni nu vorbea despre încredere. Duminică, votul românilor a fost lucid. Cu toţii ştiam că avem de-a face cu feţele aceleiaşi monede. De altfel, chiar împărţirea aproape egală a voturilor între cei doi candidaţi arată că poporul în ansamblul lui nu a fost înşelat de nici una dintre cele două găşti. Am fost să votăm pentru că doar astfel şi doar împreună contăm în faţa lor. Şi în noaptea de duminică, şi luni şi marţi, ei au tremurat. Şi au asudat. Figura speriată a lui Videanu, cearcănele-pungi ale lui Hrebenciuc nu le voi uita prea curând. Votul nostru le-a băgat nesiguranţa-n oase, votul nostru i-a pus pentru o noapte în genunchi. Le-a fost teamă. Eu pentru asta am votat: ca să le fie lor frică.
L-am auzit pe Dan Puric spunând zilele trecute că, dacă politicienii din România şi-ar iubi poporul şi ţara, atunci le-ar fi ruşine să se poarte aşa cum o fac. Cât de mult adevăr este în această constatare. Nu ne putem aştepta la nimic bun din partea lor. Nu astăzi, nu mâine şi nici peste alţi cinci ani. Nu, politicienii nu ne vor aduce salvarea şi nici prosperitatea. Noi îi putem vindeca pe ei de multe, dar ei nu ne pot vindeca pe noi de nimic.
După câţiva ani, fiica şi-a întrebat mama de ce a făcut gestul acela uimitor, de a curăţa biroul anchetatorilor ei. Femeia i-a răspuns că timpul trecea greu, iar locul era atât de murdar. Da, mai apoi au bătut-o, dar masa era curată şi aerul avea miros plăcut de toamnă. Fiica acestei femei a primit ieri la Stockholm Premiul Nobel pentru Literatură. Întrebarea Hertei Muller ni se potriveşte astăzi şi nouă: „Ţi-ai luat batista la tine?“.
