Pensionari imuni la criză

Am intrat în buticul mic cât o debara ca să cumpăr un cadou cu haz. Printre „căni de criză“, „tricouri de şef“ şi ceasuri al căror minutar se roteşte invers, îl văd desenând cu o mână şi cu cealaltă sprijinindu-şi barba nerasă. Rarele-i fire de păr au aceeaşi culoare cu tricoul lui alb şi împestriţat de o pată pe guler. Face un efort şi-mi zâmbeşte. Îmi dau seama cine este abia după ce recunosc, pe un afiş mare, caricatura care l-a făcut celebru în anii ’80: „Faceţi dragoste, nu ziduri!“ scrie sub imaginea unui Zid al Berlinului înroşit. Deşi desenele lui au câştigat zeci de premii internaţionale, puterea comunistă le-a interzis. Erau prea subversive. Tocmai de aceea caricaturistul şi-a vândut albumele, imediat după 1989, în mii de exemplare. Dar acum nu mai e la modă. Caricaturistul e astăzi pensionarul Mihai Stănescu şi se opreşte din desenat atunci când aude la radio informaţii despre îngheţarea pensiilor.
Până de curând, pensionarul Ilie Merce nu trebuia să asculte radioul pentru a afla noutăţi despre legea pensiilor. Fostul colonel de Securitate putea influenţa nemijlocit, din biroul său de parlamentar, veniturile colegilor săi de generaţie. În 2008, atunci când şi-a încheiat cariera de parlamentar, Ilie Merce avea o pensie de 25 de milioane de lei vechi pe lună, ca urmare a activităţilor sale informative, sumă dublată prin adăugarea pensiei de parlamentar. Astăzi, pensionarul Ilie Merce câştigă de cinci ori mai mult decât unul dintre bunii mei prieteni care lucrează încă în România: un tânăr chirurg aflat în ultimul an de rezidenţiat. Comentariul tânărului medic la aflarea sumei încasate de fostul securist, astăzi pensionat: „Mda… Păi dacă a fost harnic şi a muncit…“.
Hărnicia responsabililor din aparatul represiv al Securităţii şi a foştilor demnitari comunişti de rang înalt este răsplătită de două decenii cu vârf şi îndesat de un stat român, care a condamnat oficial regimul comunist. O condamnare care se dovedeşte a fi, până în prezent, doar o uriaşă şi făţoasă gogoaşă. Pensionarul Nicolae Pleşiţă, celebrul general de Securitate duşman înfocat al „Europei Libere“, a încasat în ultimii săi ani de viaţă o pensie de aproximativ 50 de milioane de lei vechi pe lună. Colegii săi beneficiază încă de sume similare deşi, conform unor legi speciale de pensionare, contribuţia lor la Casa Naţională de Pensii a fost mult mai mică decât cea a muritorilor de rând.
Dacă în ţări precum Germania sau Polonia pensiile foştilor membri ai poliţiei politice au fost reduse până la un nivel mediu, în România un astfel de eveniment se lasă încă aşteptat. Începând cu 2006, în fiecare an în România au fost formulate cereri prin care se solicită reducerea acestor pensii astronomice. Ultima petiţie vine de la Iaşi şi este semnată de sute de istorici, filozofi, profesori, jurnalişti sau scriitori. Dar nici unul dintre guvernele postdecembriste nu a reparat această nedreptate morală şi socială. În timp ce resursele pentru mărirea pensiilor de rând nu au fost niciodată găsite, cele dedicate confortului foştilor poliţişti politici au fost atent conservate. Aceasta este cea mai limpede manifestare a convieţuirii neîntrerupte dintre vechea poliţie politică şi noua clasă politică postdecembristă.
După ce anunţul de la radio se încheie, pensionarul Mihai Stănescu îmi spune cu umorul unui om învins: „Eu am vreo patru milioane. La mine ce să mai îngheţe? Nimicul?“. În hârtia pe care a schiţat câteva profiluri înveleşte „cana de criză“ pe care am cumpărat-o. Istoria îmi demonstrează pe viu că meseria cea mai profitabilă din România nu este cea de artist dizident, ci aceea de poliţist politic. Minutarul ceasurilor din buticul pensionarului caricaturist continuă să se rotească. Invers.