O copilărie înăbuşită în bătăi, ţipete şi la-crimi amare. Cinci fraţi crescuţi în miros de beţie şi violenţă cruntă. Şi totuşi salvaţi, printr-o minune, de străini.
Etajul trei al unui bloc din Craioviţa Nouă. Nu apuc să sun şi a doua oară. Uşa se deschide primitor, lăsând aroma de mâncare abia gătită să te cheme îmbietor. Dincolo de prag, de sub o cascadă de păr ondulat de culoarea scorţişoarei, doi ochi strălucitori îmi zâmbesc timid. „Bună ziua“, abia se-ncumetă să spună fetişcana şi o zbugheşte în bucătărie, la adăpostul doamnelor educatoare. Zgomotele din casă se întrerup brusc. De undeva dinspre dormitoare se aud foşnete şi râsete înfundate. Apare gazda – Loredana Arnăutu, educator specializat şi responsabil pentru cele trei apartamente ale Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj, amenajate în Craioviţa. Sunt invitată în sufragerie – sau camera de zi a apartamentului de tip rezidenţial, acolo unde copiii aflaţi în grija statului îşi petrec o parte din timp, ascultând muzică sau privind la televizor, navigând pe internet sau stând la taclale cu prietenii, ca orice copil. Nici nu apuc să mă instalez cu toate cele necesare scrisului, că „subiectele“ năvălesc în încăpere. Cinci la număr, toţi fraţi. Şi toţi cu aceiaşi ochi strălucitori ca ai fetei care m-a întâmpinat la intrare. Toţi veseli, toţi vădit mulţumiţi. Şi toţi ajunşi aici din acelaşi motiv: au fost bătuţi şi chinuiţi de tatăl lor încă de când s-au născut. Din cauza bărbatului au rămas şi fără mamă. Iar ei, cinci copii lipsiţi de dragostea şi siguranţa unei familii, au fost nevoiţi să caute afecţiunea în altă parte. Printre străini.
Un fel de copilărie
Se numesc Mirabela, Florin, Ileana, Alina şi Cristina. Au 10, 13, 14 şi 17 ani – ultimele două fete fiind gemene. Povestea lor nu are nimic surprinzător. S-au născut la ţară, acolo unde, în mai toate casele, ceaiul de dimineaţă şi cana de lapte dinaintea somnului sunt înlocuite cu câte o duşcă zdravănă de ţuică. Dintr-un tată alcoolic şi o mamă care s-a dat şi ea pe brazdă în timpul căsniciei. Într-o căsuţă din chirpici cu două camere, în care au crescut târâş-grăpiş, mergând cu vacile oamenilor la păscut, vara, pentru o bucată de pâine, sau la smuls buturugi din pădure, iarna, pentru un foc anemic în soba cârpită. Au învăţat să gătească de mici, să aibă cu ce-şi trece timpul câtă vreme părinţii stăteau la cârciumă sau prin vecini. Iar când veneau acasă, se ascundeau care încotro, să nu fie croiţi de tată cu ciomagul sau cuţitul. De cele mai multe ori nu scăpau: şi se trezeau dimineaţa încovrigaţi de spaimă, cu junghiuri în tot corpul, cu vânătăi din cap până-n tălpi, icnind de durere la fiecare mişcare. Pitiţi prin cocioabă sau rătăciţi pe uliţele dimprejur. Undeva, într-un colţ al casei, zăcea mama. Tumefiată, cu o mână sau un picior rupt, încă duhnind a băutură, îşi privea neputincioasă copiii. Şi aşa începea o nouă zi.
Tortura
„Era acum cinci ani“, începe să povestească Cristina, fetişcana de la uşă, una dintre gemene. „Tata a plecat la un om să-i ridice un gard de ciment. A trimis vorbă să se ducă şi mama, nu ştiu dacă să-l ajute sau doar să stea cu el. Au rămas amândoi acolo, să mănânce, dar mai ales să bea“. Tânăra se opreşte o clipă să-şi tragă sufletul. Alături, fetele şi Florin se uită ţintă la ea, rememorând întreaga zi. Parcă ar fi fost ieri. „Au venit târziu, frânţi de beţi. De cum i-am văzut, eu şi Alina am plecat la o vecină – ne era frică să rămânem acasă. Au rămas Ileana, Florin şi Mirabela…“.
Mezina îşi potriveşte mai bine ochelarii pe feţişoara de copil. Nu poate să vorbească. Avea cinci ani la vremea aceea. De ce să mai răscolească amintirile? Ruşinos ca o fată, Florin tace şi el – a fost prea dureros. Dar ştie că tocmai el va ţine amintirea vie a anilor de chin: dintre toţi fraţii, el semănă cel mai bine cu tatăl lor. „Am rămas noi trei“, îndrăzneşte Ileana. „Tata a cerut de mâncare. Am vrut să-i dau eu, gătisem cu Alina pentru el. El a urlat la mama, să-i pună ea. Mama abia mişca de beată ce era. Şi atunci a tăbărât pe ea. A lovit-o, i-a băgat capul în oala cu ciorbă şi a dat cu ciomagul unde nimerea. I-a făcut un picior zob… Parcă înnebunise. Eu n-am mai rezistat şi am fugit…“.
Fuga din iad
Rămaşi singuri, Mirabela şi Florin şi-au luat porţia de scatoalce fără să cârtească. Pentru băiat, tatăl rezervase un tratament special: o nuia cu ghimpi.
Afară, rătăcind înnebunite pe străzi, cele trei surori nu îndrăzneau să se mai întoarcă. Când au crezut că bărbatul a adormit, s-au furişat la fereastră, să vadă ce se întâmplase cu cei rămaşi. N-au avut timp să se dezmeticească: Ileana şi Alina au fost prinse. Doar Cristina a reuşit să scape şi să se refugieze la o rudă.
„Ne-a luat iar pe toţi la bătaie“, reia Alina povestea. „Abia spre dimineaţă a reuşit să adoarmă. Şi eu să încerc să o ajut pe mama. Rana era groaznică: îi zdrobise osul de la genunchi la gleznă, iar sângele nu se mai oprea. Am încercat să o spăl cum am putut eu mai bine. Se simţea rău şi nu aveam nimic să o ajut: un medicament, un calmant. Nu suporta nici s-o leg. Doar să-i pun o pânză subţire deasupra, să nu se aşeze muştele. Până a venit unchiul nostru a doua zi, mi s-a părut că trece un an!“.
Într-adevăr, a doua zi, după ce tatăl a plecat cu treburi prin sat, fratele mamei a reuşit să o scoată pe aceasta din casă. A ţinut-o la el până a venit ambulanţa şi femeia a fost transportată la Spitalul de Urgenţă Craiova, de unde a fost externată câteva zile mai târziu. În vremea aceasta, Serviciul de asistenţă socială din cadrul Primăriei Malu Mare a sesizat Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj. Un echipaj a sosit numaidecât şi i-a luat pe cei cinci fraţi din iadul în care trăiau. Definitiv.
O casă doar a lor
„Am fost duşi întâi la Centrul de primiri urgenţe al Direcţiei“, prinde curaj Florin. Partea asta a poveştii îi place. Abia de atunci crede el că a început să trăiască. Să fie copil şi să zâmbească. „Acolo am stat până s-a finalizat ancheta socială. Şi de acolo ne-au luat cele două «mami» – adică asistentele maternale care ne-au crescut aproape cinci ani. Erau amândouă din Giubega, pentru că nu am vrut să stăm despărţiţi nici o clipă. O mami ne-a luat pe mine, Cristina şi Ileana, iar cealaltă pe Mirabela şi Alina“. Florin zâmbeşte cu bucuria copilărească întipărită toată în priviri.
„Au fost cei mai fericiţi ani din viaţa noastră. Acolo am învăţat să citim, să scriem, să socotim. Acolo am fost iubiţi. Şi am învăţat să iubim“.
În noiembrie 2009, asistentele maternale au fost nevoite să renunţe la copii – financiar, nu se mai descurcau, mai ales de când o parte dintre copii intraseră la liceu şi trebuia să le asigure cazare în Craiova. Au fost aşadar aduşi în apartamentul de tip rezidenţial „Voinicelul“. E casa lor acum. Toată, numai a lor.
În anii care au urmat ultimului război dintre tatăl violent şi copiii săi, cei cinci fraţi s-au întâlnit frecvent cu mama, la DGASPC. Până în vara trecută. Când, în urma unei paralizii cauzate de o lovitură cu barda – primită, evident, de la soţ – a încetat din viaţă. În prezent, tatăl este decăzut din drepturile părinteşti. După noaptea aceea din 2005, a fost arestat şi a executat o pedeapsă de aproximativ un an şi jumătate de puşcărie, pentru infracţiunile de vătămare corporală şi rele tratamente aplicate minorilor. A fost eliberat. Iar la puţină vreme, a ucis o femeie. Astăzi este din nou încarcerat.
Salvaţi prin iubire
Din fericire, Mirabela, Florin, Ileana, Alina şi Cristina au avut norocul de a-şi regăsi copilăria în mijlocul străinilor. Toţi cinci sunt şcolarizaţi astăzi, reuşind să recupereze anii pierduţi din pricina bătăilor ori a dezinteresului părinţilor. Aşa cum ne declară Loredana Arnăutu, responsabila de caz, ei vor rămâne aici până vor finaliza studiile.
„Nu-mi fac griji pentru ei. Sunt copii deştepţi şi se vor descurca. Sunt sigură că vor termina şcoala, îşi vor găsi de lucru şi vor avea o viaţă frumoasă. Merită“, a spus Loredana Arnăutu. Între timp, copiii învaţă. Iar în vacanţe merg să se odihnească şi să se sature de dragoste părintească la mami. Adică la asistentele maternale care i-au crescut. Cu adevărat.
