Singura zi de libertate din viaţa lui Ion Iliescu

În faţa lui Ion Iliescu păleşte şi seducţia poeziei. Nu mi-l pot imagina lăcrimând la auzul unui vers fără ca secreţiile apoase să aibă o utilitate imediată. Pragmatismul său se află la capătul lanţului evolutiv început de neanderthalianul care îşi cioplea o ghioagă în timp ce tribul contempla fermecat întâiului foc. După o evoluţie de milenii, Ion Iliescu şi-a construit la rându-i ghioaga: o clătinare galeşă a capului, însoţită de zâmbetul hipnotizator lansat fie spre Tovarăşul, fie spre o căpetenie de mineri.
Peste câteva săptămâni ,Ion Iliescu împlineşte 80 de ani. Este o vârstă care apasă pe oricine, inclusiv pe omul care a fost timp de un deceniu preşedintele României. Este o vârstă a onorurilor şi a sfaturilor olimpiene. Iliescu a anunţat că se retrage din toate funcţiile de partid. După ce întreaga sa viaţă a fost prizonierul dorinţei de putere prin accesul la funcţii, Iliescu a ajuns să trăiască ziua în care puterea sa se ridică deasupra oricărei funcţii. Ar fi prima zi din viaţa lui, în care Iliescu ar putea trăi ca un om liber.
Născut în 1930, Iliescu a făcut carieră în nomenclatura comunistă navigând printre aparatcikii Anei Pauker şi naţional-comuniştii lui Dej. Venirea la putere a lui Ceauşescu a însemnat o avansare consistentă şi pentru tânărul activist, care a beneficiat vreme de patru ani de o Volga neagră cuvenită unui ministru. Nu a fost niciodată un disident, cum s-a vehiculat la începutul anilor ’90, ci un comunist marginalizat din cauza Moscovei, care l-a apreciat ca o alternativă la incomodul Ceauşescu. În 1989, după o perseverentă aşteptare, clipa lui a sosit. Într-o lume împărţită între puternica Americă a lui Bush şi dezgheţata Uniune Sovietică a lui Gorbaciov, înţepenita Românie a lui Ceauşescu nu-şi mai avea rostul. Acesta a fost ucis pentru a face loc singurului lider comunist român agreat atât la Moscova, cât şi la Washington. În 24 decembrie 1989, secretarul de stat american James Baker declara public că americanii nu se vor opune dacă trupele pactului de la Varşovia (adică sovieticii) vor interveni în România pentru a opri crimele lui Ceauşescu. Peste un an, Iliescu semna un tratat cu URSS, prin care obliga România să nu adere 15 ani la NATO. Istoria i-a făcut însă o surpriză prin rapida dezintegrare a URSS.
A fost nevoie de înfrângerea din 1996 pentru ca liderul comunist să înţeleagă cât de mult s-a schimbat raportul de forţe pe scena internaţională. Prizonier al fascinaţiei sale pentru putere, Iliescu s-a metamorfozat fără dificultate într-un socialist cu afinităţi prooccidentale. Doar astfel s-a putut întâmpla ca fostul ministru comunist şi fostul semnatar al acordului cu sovieticii să parafeze din postura de preşedinte intrarea României în NATO.
Dar adevărata putere a pragmatismului lui Iliescu nu rezidă în abilitatea sa de a se replia în tabăra cea mai nimerită să-l aducă, şi să-l menţină, la putere. Uimitoare este capacitatea de a rezista seducţiei străzii, care nu de puţine ori i s-a ridicat împotrivă. Începând cu acea noapte din decembrie 1989, când, după discursul comunistului Iliescu, mulţimea a scandat „Fără comunişti!“. Pragmatic s-au înfipt apoi gloanţele în mii de tineri idealişti. Continuând cu zilele de iunie, în care bucureştenii au declarat Piaţa Universităţii zonă liberă de comunism. Pragmatic au zdrobit apoi bâtele de miner ţestele altor sute de tineri visători. De fiecare dată, Iliescu şi-a clătinat galeş capul, a mulţumit cui trebuia şi a semnat ce-i era de folos.
După 80 de ani, a sosit prima zi în care Ion Iliescu ar fi putut trăi ca un om liber. Cea mai înaltă formă de manifestare a puterii este neexercitarea ei. Dar Iliescu s-a folosit inclusiv de momentul retragerii sale pentru a-şi exercita puterea. Nu a plecat senin şi olimpian, ci printr-un gest de forţă menit să influenţeze congresul PSD. Editorialiştii bătrâni care îl respectă, ca pe un om fidel principiilor sale, s-au păcălit. Iliescu este credincios doar dorinţei sale de putere şi prin asta este un om de compătimit. Pentru că este un om care nu a ştiut niciodată cum e să fie liber.