În Craiova nu mai există altul. L-au conceput pe termen lung cu mai bine de patru ani în urmă. N-are nimic pasiv, de serviciu care să oblojească sau care să funcţioneze în virtutea inerţiei. O mână de oameni lucrează pentru ca persoanele fără cămin să revină în viaţa socială, pregătite să aibă un rost şi să nu aştepte para mălăiaţă. Acesta este, de fapt, rolul adăpostului de pe Râului.
Când au venit, li s-a servit la masă ciorbiţă. Caldă, proaspătă, pregătită într-o oală mare. Mirosea a legume, a carne şi a pătrunjel. Din castroane, ieşeau aburii. Nici n-au mai văzut celelalte bucate. S-au repezit şi au înşfăcat lingurile. Au mâncat tot şi au mai cerut. Un castron, două, până s-au simţit sătui.
Sunt oameni care au trăit 15-20 de ani pe stradă. Fără adăpost, fără mâncare caldă, fără un duş la-ndemână. Au trăit din cerşit, din mila altora sau făcând diverse treburi. Unii au avut loc de muncă. Atunci când au îmbătrânit, s-au trezit însă fără un bănuţ pus deoparte. Pe alţii i-au gonit din casă copiii, după ce s-au văzut proprietari pe locuinţă. Bătute de bărbaţi şi alungate, câteva femei au ajuns în stradă. În timpul lunilor de iarnă, au fost aduse în adăpostul de aici.
O construcţie lungă, ca un tren cu multe vagoane, de un galben pal, cuminte. Zona barăcilor, de pe Râului, aşa îi spun şi astăzi craiovenii locului unde, odinioară, erau arhivele primăriei. De ceva vreme, e cuprinsă într-un Program de Interes Naţional, finanţat de Ministerul Muncii. Abia în mai anul trecut i-a călcat pragul primul beneficiar. Oficial, se numeşte Centrul social de urgenţă pentru persoanele fără adăpost „Sfântul Vasile“. L-au creat, în parteneriat, Asociaţia „Vasiliada“, consiliul local şi Arhiepiscopia Craiovei.
Lecţia de supravieţuire: munca
„Rolul serviciului social este acea intervenţie prin care ajuţi un om să treacă pe celălalt mal, iar dacă malul nu există, să-l construiască împreună. Însă, el este cel care îşi pregăteşte revenirea în viaţa socială. Noi trebuie să-l ajutăm să-nveţe să atingă un echilibru emoţional şi să-şi asume nişte responsabilităţi. Dar oamenii care mănâncă, dorm şi se-ngraşă, fără să facă nimic altceva, vor fi mereu oamenii străzii. În contextul acesta, «Vasiliada» nu va putea spune că i-a ajutat. A, că nu-i mai vedem pe stradă? Bine, dar… îi avem închişi într-un centru. Şi ce-am rezolvat?“, se-ntreabă preotul Adrian Stănulică, directorul executiv al asociaţiei.
Echipa de 12 angajaţi – un preot (coordonatorul de centru), un asistent social şi unul medical, un voluntar psiholog, un îngrijitor şi personalul administrativ – care activează acum pe Râului are mult de lucru. Şi de furcă. Oamenii care au trăit zeci de ani pe străzi, în canale, dezorganizat şi cărora le dai o ciorbă caldă timp de o săptămână, au impresia apoi că li se cuvine orice. Comunicarea e decentă o perioadă, apoi lucrurile nu mai sunt la fel. Regulile şi responsabilităţile din centru nu se potrivesc cu „libertatea“ de pe stradă. „Când vrei să schimbi pe cineva, se spune că mai întâi trebuie să-l pregăteşti pentru schimbare. Iar noi vrem să se obişnuiască să muncească. Dar… spune-i unui om care a trăit – şi a reuşit asta – fără căpătâi vreme de 15-20 de ani!“, continuă preotul Stănulică.
Responsabilităţi
Tocmai de aceea obiectivul Centrului „Sf. Vasile“ este unul ambiţios, care nu poate fi atins peste noapte. În planurile celor care au conceput proiectul este prevăzut ca oamenii fără adăpost să poată rămâne pe Râului chiar şi un an. În acest timp însă, fiecare trebuie să respecte nişte reguli, de la aranjarea patului dimineaţa, la interdicţia de a se îmbăta. „Într-o zi, i-am găsit agitându-se pentru că unul dintre bărbaţi îşi amintise că un coleg de cameră nu făcuse de serviciu. Nu dăduse cu mopul. Se certau ca nişte copii. Unde au mai dat ei cu mopul înainte?“, povestesc asistentul social Mirela Mirea şi asistentul medical Nicoleta Băluţă.
Echipa de la centru încearcă să facă mai mult decât să-i supravegheze pe beneficiari: să le faciliteze accesul pentru calificare profesională şi chiar să le caute un loc de muncă. Greul însă vine atunci când trebuie să-i convingă să muncească. Aici intră în scenă asistentul social şi psihologul. Cum însă oamenii au diverse probleme şi nici un caz nu seamănă cu celălalt, lucrurile nu sunt prea simple. Centrul e o provocare pentru cei care-l administrează, fiind mai mult decât un adăpost care oferă cazare şi masă pentru oamenii străzii.
Drepturile pe care le au şi le păstrează implicându-se. Pot pleca oricând şi se pot întoarce atunci când au chef. Singura condiţie este ca personalul să ştie când părăsesc adăpostul şi când se vor întoarce. „Este rugămintea şi regula noastră. Dacă spun că vin mâine la zece, să fie atunci, nu peste trei zile. Pentru ca noi să nu ne facem griji, să dăm telefoane la spital, să alertăm poliţia…“, spune preotul Sorin Pârvănescu, coordonatorul centrului.
Răspunderi împărţite
Un culoar lung, semiîntunecat, desparte dormitoarele. Pe etajeră sau pe noptieră, în fiecare cameră, stă câte o icoană. Uneori, e înconjurată de jucării, de papiţoaie şi animăluţe din pluş. Alteori stă singură, cumva stingheră în camera cu pereţii albi, tăcută. Sunt 50 de locuri în adăpost. Nu sunt ocupate însă nici jumătate. La sfârşitul acestei luni, finanţarea proiectului din banii Ministerului Muncii se va încheia. Sustenabilitatea lui din acest punct de vedere va fi asigurată de consiliul local, spune administratorul Cristina Dumitrescu. Obiectivul, însă, acela de a reintegra oamenii social, de a-i forma să ducă o viaţă pe propriile puteri, va reveni asistenţilor şi angajaţilor asociaţiei.
„Rolul serviciului social este acea intervenţie prin care ajuţi un om să treacă pe celălalt mal, iar dacă malul nu există, să-l construiască împreună. Însă, el este cel care îşi pregăteşte revenirea în viaţa socială“.
