Noua echipă fanion a Olteniei

Una dintre fete a fost lovită în abdomen la doar câteva zile după ce aflase că e însărcinată în două luni. Se teme, dar nu cedează. Pentru că e visul ei. Cealaltă se mărită peste trei luni, dar încă nu şi-a căutat rochie. Şi-a imaginat şi ea de multe ori, ca orice fată, ziua în care va fi mireasă, dar orice poate aştepta acum. Pentru că e visul ei. Cât despre părul şefului lor? Într-un singur an, bărbatul a albit de tot. Acum nu-şi mai doreşte decât să se odihnească şi să aibă timp pentru nepot. Dar nu înainte de a-şi vedea visul cu ochii. Finala!
Handbalul e doar un joc. O ştiu şi ele şi şi-o repetă în zilele cu înfrângeri. Dar atunci când victoria e atât de aproape, jocul devine acea esenţă tare în care, pe secundă pătrată, se zidesc sau se prăbuşesc edificiile cele mai preţioase din viaţa unui om: visele. Acolo, în acel spaţiu, ajung doar cei mai hăruiţi dintre noi. Într-un oraş de trei ori mai mic decât Craiova s-a construit în ultimii ani, aproape în anonimat, un astfel de edificiu: duminică, echipa de handbal feminin Oltchim Râmnicu Vâlcea are marea şansă de a deveni primul club românesc care ajunge într-o finală de Liga Campionilor. În turul semifinalei celei mai puternice competiţii europene, fetele antrenate de Radu Voina, bărbatul care a albit într-un singur an, au reuşit un meci egal care le transformă în favorite. Dacă până de curând numele Iuliei Puşcaşu, viitoarea mireasă, şi cel al Adinei Meiroşu, viitoarea mămică, erau cvasianonime, în ultima lună au început încet-încet să fie tipărite pe prima pagină a ziarelor de sport, a revistelor glossy sau a publicaţiilor business. Aceste tinere, care nu fac altceva decât să se joace aruncând într-o poartă mică o minge măruntă, îi fascinează deopotrivă pe oamenii de afaceri, pe tinerii cool sau pe intelectualii serioşi. De ce? Pentru că prin muncă multă, cu talent şi puţin noroc au ajuns acolo unde poporul cu cea mai scăzută stimă de sine din Europa visează să ajungă: în vârf. Da, e doar un joc, dar jocul însoţeşte viaţa oamenilor din leagăn până în mormânt.
În România, 80% dintre ştirile sportive sunt despre fotbal. Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care cel mai talentat jurnalist sportiv român, Cătălin Tolontan, admite că se uită foarte rar la ştirile sportive. Fotbalul a fost vreme de câteva decenii jocul românilor, tărâmul magic al viselor, acolo unde banii sau intrigile erau amuţite de muncă şi talent. Dar cu trecerea anilor fotbalul a încetat să mai fie un joc şi a devenit doar o afacere. O afacere murdară, regizată de personaje brutale momite de strălucirea facilă cu care îi aureola verdele gazonului. Rezultatele nu au întârziat să apară, iar banii şi intrigile au prins din nou glas în faţa muncii şi a talentului. Dar în acea Europă unde fotbalul continua să fie şi afacere, dar şi joc, echipele româneşti au tăcut. De oricâte ori s-ar fi dat peste cap, fotbalul românesc nu mai reuşea să fie altceva decât o gaşcă de afacerişti puşi pe căpătuială. Greuceanu din poveste murise pe gazonul verde.
Bugetul handbalistelor de la Oltchim este de patru ori mai mic decât cel al campioanei europene en-titre. Sala de sport din Râmnicu Vâlcea nu va putea găzdui o eventuală şi dorită finală pentru că are o capacitate sub standardele europene. Cât de tipic pentru România! Antrenorul Radu Voina este un gentleman, iar fetele lui ajung pentru al doilea an consecutiv în semifinalele Ligii Campionilor. Cât de atipic pentru România! Dacă Greuceanu a murit pe gazonul verde, Cenuşăreasa s-a născut pe terenul de handbal de la Vâlcea. Acolo joacă noua echipă-fanion a Olteniei şi, probabil, a României. E o echipă care nu joacă pentru orgolii şi pentru bani, ci pentru vise. Ale lor şi ale noastre.