Muezinii disperării

„Bombele atomice se coc în fabrici, minciunile curg de prin difuzoare, dar pământul se roteşte în continuare în jurul soarelui şi nici dictatorii, nici birocraţii, oricât de mult ar dezaproba acest proces, nu pot să îl împiedice“.  George Orwell 
În oraşul ăsta de o urâţenie certă a venit în sfârşit primăvara. Deasupra blocului de peste drum, eternizat în stadiul de construcţie, şi-a aprins florile albe un castan uriaş. Mirosul de măruntaie al canalului din vecinătate a fost copleşit de aroma feroce a două tufe de liliac înflorite. Nu-i nălucă şi nici poezie că văd din ce în ce mai des perechi de adolescenţi încolăcindu-se pe sub ruinele Lipscanilor şi în ungherele împuţite din pasajul Victoria. Sunt frumoşi de rup urâţenia din jur şi constatarea că a venit primăvara e aiuristic de evidentă. Mai puţin lor…
Le-am citit cărţile şi le respect talentul şi inteligenţa. Sunt atent la opiniile lor şi bănuiesc că sunt doar unul printre alte câteva zeci de mii. Cum nu în fiecare lună apare o nouă carte semnată H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, le citesc săptămânal textele publicate în Evenimentul Zilei. Dar acum o fac din ce în ce mai greu.
Când nu scriu despre politică, cei doi intelectuali descriu o societate măcelărită, o hecatombă deprimantă în care singurul gest raţional ar fi sinuciderea. Adevărul obiectiv a dispărut din România, minciuna anchilozează ţara, valorile sunt răsturnate cu susul în jos, Bucureştiul e locuit de oameni bolnavi cu trupuri diforme şi ochii trişti, mafia ne controlează statul, pe care oricum îl devastăm noi înşine, deşi trăim vremuri de pace. Şcoala scoate generaţii de analfabeţi, civilizaţia cărţii se scufundă, iar tinerilor nu li s-a furnizat un lucru, un ideal pentru care să merite să trăiască. Reîntors din Germania la Bucureşti, din primele zile îţi vine să te spânzuri. Toate aceste fraze sunt prezente în editorialele semnate în ultimele trei luni de către cei doi scriitori, iar permanentizarea amărăciunii lor e tulburătoare. Cronicizarea deznădejdii este o chestiune intimă atâta vreme cât ea se manifestă în spaţiul privat.
Dar atunci când lamentaţia este cântată de pe estradă, când orizontul înfundat este înfăţişat săptămânal mulţimii, cei doi bărbaţi se transformă în eficienţi muezini ai disperării. Că îi aud din ce în ce mai des pe muncitorii de peste drum boscorodind pe toţi şi toate este meritul tsunami-ului cârtitor al micilor ecrane. Dar blazarea şi inapetenţa de a spera, prezentă din ce în ce mai des la generaţia coaptă la 30 şi de ani în poziţii influenţe, sunt cauzate în bună măsură şi de descurajarea prea exhibată public de Mircea Cărtărescu şi Horia Patapievici. În ciuda a orice s-ar spune, ambii impun modele de atitudine. Şi astăzi în România la modă este să vrei să fugi. Acum vreo 20 de ani din România se fugea ca dintr-o închisoare. Astăzi se fuge ca dintr-o deprimare. Şi nu e drept.
Nu e drept pentru că nicicând, în scurta ei istorie, României nu i-a mers mai bine ca în aceşti ani. Nu e doar o părere, ci un fapt cunoscut şi deja afirmat pe mai multe voci. E îndeajuns să citim jurnalul călătoriei lui Iorga prin satele româneşti de la 1904, a căror înapoiere o descrie lucid: „Casele sunt foarte proaste, fereştile sunt abia căscate şi le acoperă câte o fărâmă de geam ceţos. Copiii zdrenţuiţi merg la boi şi cirezile pasc în jurul caselor. Aici trebuie, nu pământ, cât învăţătură, lumină, simţ de ce este viaţa şi cum trebuie trăită“. Iorga are însă şi multe cuvinte de speranţă când vorbeşte despre muntenii săi falnici şi ţărăncile oacheşe. Acelaşi Iorga care, în 1940, era asasinat într-un regat al României deja obişnuit cu crimele politice. De-a lungul unui singur secol, România a trecut prin două războaie mondiale, a fost sub ocupaţie nazistă şi sovietică, a suportat trei dictaturi şi a fost condusă autoritar vreme de aproape 60 de ani. Astăzi, românii sunt feriţi, de două decenii, şi de dictaturi, şi de războaie. Viena e plină de Crăciun cu turişti din România, cuplurile tinere îşi fac luna de miere din Creta până în Brazilia, iar cei mai studioşi şi inteligenţi pot alege liber oraşul european în care să profeseze. Da, încă nu am ajuns din urmă nivelul de trăi al Germaniei sau măcar al Spaniei.  Da, avem corupţie multă, sărăcie încă, bădărani destui, dar ce înseamnă 20 de ani în creşterea unui popor? Tot Iorga spunea că avem nevoie de vreo 100 de ani de muncă bună pentru a deveni un popor serios. Astăzi suntem parte din două alianţe importante, iar Occidentul la care am râvnit în ultima sută de ani ne-a acceptat în sfârşit. Cu un rictus în colţ de gură, ce-i drept. Dar ăsta nu-i un prilej bun pentru ştreang.
Ce uită Mircea Cărtărescu şi H.R. Patapievici atunci când scriu doar cu nisipul disperării între dinţi este că 20 de ani e un timp prea scurt pentru ca un popor (oricare) să ajungă undeva. Suntem încă pe drum şi mergem cu răii, dar şi cu bunii. Fără să caut prea mult în memorie, pot enumera trei întâmplări frumoase şi dătătoare de speranţă pentru că au continuitate: tinerii care organizează festivalul de muzică de cameră SONORO. Au ajuns deja la a 5-a ediţie. În sport: echipa handbalistelor de la Oltchim Râmnicu Vâlcea. Faptul că au ajuns în finala Ligii Campionilor nu e un accident fericit: anul trecut au fost în semifinale. Chiar şi în jurnalismul mult hulit există grupuri de tineri care se coagulează în jurul unor idei generoase şi scot la iveală reviste independente (www.decatorevista.ro) mult mai miezoase decât cele ale marilor trusturi. Aşadar, vă rog, domnule Cărtărescu şi domnule Patapievici, ca, din cauza obişnuinţei de a ne împiedica de gurile de canal, să nu ratăm împreună florile frumoase ale liliacului.