Uriaşa obsesie a românilor

Fiecare popor are obsesiile sale şi noi, românii, nu facem excepţie. Doar că obsesia noastră este uriaşă, astfel încât şi dacă ar exista psihologi care să o înlăture, umbra ei tot s-ar alungi peste ţară. În primele două zile ale lunii mai, Camera Deputaţilor a redeschis pentru a doua oară în acest an porţile Casei Poporului. Un eveniment care se bucură de la o ediţie la alta de un succes din ce în ce mai mare. Aproximativ 50 de vizitatori pe minut au intrat pe 1 şi 2 mai în măruntaiele mastodontului comunist din inima României. Avem, iată, o adevărată obsesie.
Dacă la începutul anului 20.000 de români au vizitat Casa Poporului, în week-endul trecut, poate primul cu adevărat însorit din acest an, peste 25.000 de oameni s-au decis să viziteze uriaşele săli şi coridoare ale clădirii. Despre „palatul“ construit în perioada dictaturii ceauşiste s-a tot vorbit: este cea mai mare clădire administrativă din lume şi, după unele date, cea a cărei întreţinere este cea mai costisitoare. Doar lifturile cu care circulă parlamentarii români consumă de două ori mai multă energie decât un astfel de aparat obişnuit. Însă, dincolo de aceste date pomenite în diverse registre cu recorduri, clădirea inestetică îi fascinează deopotrivă pe vizitatorii străini de România ca şi pe băştinaşi.  
Dacă atracţia turistului străin pentru Casa Poporului este explicabilă, clădirea fiind singurul obiectiv turistic notabil din Bucureşti care beneficiază de o întreţinere decentă (spre deosebire de elegantele clădiri ale Centrului Vechi), fascinaţia românului pentru acest obiectiv pune pe gânduri. De ce într-o minunată zi de primăvară mii de bucureşteni aleg să rătăcească ore în şir prin sălile acestei megaconstrucţii? S-au alipit o mulţime de superlative Casei Poporului, dar nu cel mai simplu şi percutant: „frumos“.
Unii spun că este vorba de o relaţie clasică a dependenţei dintre victimă şi călău, în acest caz victima fiind poporul român, iar călăul, deja consacrat, familia dictatorului. Alţii susţin că incursiunea în labirintul acestei clădiri echivalează cu o călătorie în megalomanica minte a lui Ceauşescu. Există tineri care văd clădirea ca pe o continuare a trecutului represiv şi militează pentru demolarea gardului care separă esplanada uriaşă de parcul şi trotuarele muritorilor de rând. Oricum, mai toate explicaţiile includ perioada comunistă şi persoana lui Nicolae Ceauşescu, ignorând faptul că adevăratul utilizator al construcţiei este clasa politică postdecembristă.
Fiind centrul nervos al originalei democraţii româneşti, Casa Poporului este asociată din ce în ce mai frecvent cu parlamentarii care îşi desfăşoară acolo activităţile. Coincidenţă sau nu, asemănările dintre Casa Poporului şi clasa politică românească sunt uimitoare: nu se ştie cu exactitate care sunt costurile de întreţinere nici ale uneia, nici ale celeilalte. Ambele prezintă încă nenumărate zone întunecate, necartografiate, iar subteranele lor sunt o mare enigmă. Amândouă sunt în acelaşi timp opulente, dar şi primitive. Cea mai înfiorătoare asemănare constituie crimele care au făcut posibilă existenţa ambelor: răzuirea unui cartier întreg şi moartea a sute de tineri în decembrie 1989.
Odată cu trecerea anilor, vizitarea Casei Poporului s-a transformat pentru românul simplu dintr-o incursiune în lumea unicului conducător din trecut într-o călătorie în mintea conducătorilor multiplicaţi ai prezentului. Este din nou doar o diferenţă de cantitate, căci esenţa tare a hoţiei se menţine ca fiind elementul central al acestei uriaşe metafore prezente în inima României. O metaforă care ne obsedează nu pentru că povesteşte despre trecutul cenuşiu al României, ci pentru că vorbeşte despre halucinantul nostru prezent.