-1.1 C
Craiova
duminică, 24 noiembrie, 2024

Speologii

„Căţăra“ pe un perete. Când ai o săritoare de trei metri, nu mai pui corzi, şi el aşa a făcut. La un moment dat, i-a alunecat piciorul şi a căzut. Apa l-a băgat într-un tunel de presiune şi picioarele i-au rămas înţepenite într-o gaură. Stătea cu capul în jos şi încerca să nu intre în panică şi să respire cât mai încet, ca să nu se sufoce. Dacă n-ar fi fost ceilalţi speologi, nu ştie cum s-ar fi terminat.

Un lacăt mic, cenuşiu, ţine unite uşile şubrezite din lemn crăpat. Dincolo, un intrând pustiu, nişte ziduri ponosite şi o scară spiralată. Nu sunt singură, dar tot ezit câteva fracţiuni de secundă înainte să merg mai departe. La etaj, spânzurat de un fir negru, un bec se străduieşte din toţi waţii săi să facă lumină. În încăperea de pe stânga, o masă lungă, cu scaune desperecheate, e înconjurată de pereţii acoperiţi cu fotografii, afişe şi diplome.
„Cu ce te ocupi? Cu speologia? A, cu peşterile. Domne’, adică te duci la peşte“. Râde. „Nu ştie toată lumea ce facem“. Ovidiu Sandu este preşedintele Clubului de Speologie „Vulcan“ din Craiova. Şi monitor în cadrul Federaţiei Române de Speologie, iniţiator în cadrul Şcolii Române de Canyoning, ofiţer pe serviciul de salvare în SARS (Asociaţia Search and Rescue Service) şi şef de echipă CORSA (Corpul Român de Salvaspeo). Toate au pornit şi s-au unit într-un fel din şi în pasiunea pentru munte. „Mergeam cu părinţii, cu cortul, în fiecare vară. Şi căutam goluri în stânci. Intram peste tot, fără căşti, fără echipament, doar cu o lanternă cu baterii care se terminau în cinci minute. Aveam şi avantajul că eram mic şi puteam să mă strecor peste tot“. Dispărea cu orele, spre disperarea mamei, care mai că l-ar fi vrut legat de locul de campare. Când i-au cumpărat primul rucsac cu cadru, „ne-a uscat de bani“! Apoi, în clasa a VIII-a, a plecat singur la munte. Cu timpul, părinţii l-au învăţat: îl ştiau acasă, însă atunci când rucsacul dispărea de la locul său de după perdea, ştiau că e iar în căutare de peşteri şi aventuri.

Regulile dinăuntru

Cu 15 ani în urmă, a aflat de Clubul „Vulcan“. Simţea că trebuie să fie ceva mai mult decât ce făcea el, mai complex, mai tehnic. Aşa a început pregătirea. Funiile folosite până atunci, când pleca la munte cu prietenii, au fost înlocuite cu corzi, iar nesăbuinţa, cu atenţia şi calculul. „În peşteră nu intri niciodată singur. Este o muncă de echipă. Dacă sunt trei şi unul nu mai poate, toţi trei trebuie să se întoarcă spre ieşire. În speologie trebuie să ştii să renunţi. Şi să anunţi. Poţi să prinzi o viitură şi să rămâi blocat. Se poate întâmpla orice“, povesteşte. Aici este punctul unde pasiunea se împleteşte cu altceva, cu munca de salvare. „Pentru asta avem CORSA, să vină după tine, pentru că  tehnicile sau manevrele de exterior diferă de cele pe care le faci într-o peşteră. Uneori trebuie să spargi roca, alteori să transporţi o targă…“.

Dezamăgirile şi bucuriile

Sare de la una la alta, de la o întâmplare tristă la o poveste frumoasă sau amuzantă. Trăirile şi experienţele sunt amestecate. Ca şi în peşteră. Adesea, încercările nu înseamnă decât efort fizic, săpături inutile sau cărat fără rost: de frânghii, de generator electric, de bormaşini. Peşterile naturale, noi, cele care nu sunt încă cartografiate, sunt obiectivul speologilor. Nimeni nu le garantează însă că, atunci când au dat cu nasul de ceva, bănuiala se adevereşte. „Odată, am găsit o peşteră care nu era trecută pe hartă. Sus, am simţit un suflu puternic. Ne-am apucat de săpat până am dat de un culoar. De jos, sufla mai puternic. Când ai senzaţia asta, e imposibil să nu fie ceva. Am dat cu pietricele, se-auzea ecoul. Am săpat mai departe până am dat de o galerie şi, pe un perete… Dan+ Mioara=Love“. Ovidiu râde, căci genul acesta de întâmplări nu e rar trăit. Alteori, se opresc din muncă din lipsa echipamentului (şi a banilor) sau pentru că nu găsesc nici o intrare. „Îţi dai seama că pe undeva e o galerie, da’ nu ştii unde“. Dar există şi momente în care pe hărţi mai apare un nume. Aşa s-a petrecut cu Peştera Floriilor sau cu cea de pe Valea Bordului Roşu, descoperite de Cornel Naidin, unul dintre membrii Clubului „Vulcan“.

O mână de oameni

„Vulcan“ există de 25 de ani. La început, au fost şase oameni. Dintre ei a rămas unul: Ştefan Andreescu. Alţii au venit pe parcurs. Nici unul nu trăieşte din speologie. Nici n-ar avea cum. Abia au găsit un sediu, în spatele unor uşi bătrâne, cu bec la intrare. Şi la Balcaniadele de speologie la care au participat în ultimii ani – în Bulgaria, în Grecia, Turcia – (anul acesta se va desfăşura în România), au reprezentat ţara, dar pe cont propriu. La Club, adepţii „proaspeţi“ sunt mai mult turişti. Se bucură de câteva zile de iniţiere, de căţărat pe munte sau de mâncarea pregătită la ceaun şi mujdeiul amestecat cu lemn de pădure, apoi îşi dau seama că nu au timp sau că nu e de ei. „Preferă barurile, discotecile, hotelurile cu stele. Dar nu-i poţi obliga. Dacă nu iubeşti muntele n-ai ce să cauţi pe el“.
 

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

2 COMENTARII