O singură ştire mi-a atras atenţia printre torentele de veşti proaste ale acestei săptămâni. Nici faptul că va trebui să dăm statului şi mai mulţi bani ca să aibă alţii de unde risipi, nici ipocrita menţinere a politizării Televiziunii Române, nici averile demnitarilor care vor rămâne la secret, nimic nu este croit mai mult după chipul şi asemănarea noastră precum o hotărâre a consilierilor municipali bucureşteni: fiecare locuitor al Capitalei va fi obligat să-şi spele trotuarul din faţa casei/blocului sâmbăta, între 9.00 şi 12.00.
Parcă văd deja anunţul scris pe un sfert de foaie A4, lipită cu scotch pe uşa de la intrare: „Se convoacă la şedinţă toţi locatarii blocului pentru stabilirea rândului la spălat trotuare“. Ora fi-va probabil imposibilă pentru sfertul de locatari care au serviciu, prea matinală pentru cei doi studenţi de garsonieră, dar perfectă pentru pensionarii care deţin oricum majoritatea în comitetul de bloc. Foarte probabil este ca, după îndelungi parlamentări în care cuvântul „criză“ este pronunţat la fel de des şi printre aceiaşi dinţi ca numele „Băsescu“, să se decidă suplimentarea cu 1 leu (un leu) a contribuţiei la fondul de scară pentru ca menajera să facă şi treaba asta impusă de consiliul local. Femeia cu pricina, care se ocupă de curăţenia din alte zece blocuri, va rezolva rapid şi eficient situaţia: o găleată la trei blocuri şi mai rămâne timp şi pentru lectura horoscopului sexual din cel mai citit ziar din România, CanCan. Aerul reavăn de trotuar spălat se va ridica până la ferestrele proprietarilor. Aceştia, bucuroşi de prospeţimea urbană, se vor putea concentra mai eficient asupra meandrelor legislative ale arestării senzaţionalului Dan Diaconescu. România gândeşte?
Mulţi vor răspunde că nu. Dar nu o pot uita pe bătrâna doamnă care, din scaunul ei cu rotile, vopsea în alb portiţa ruginită a casei sale din Mărginimea Sibiului: „Aşa se face la casă de gospodari, domnuţule“. Nici pe moşul de la care cumpăram dulceaţă, în anii studenţiei mele, nu-l pot uita. Borcanele lui nu erau legate cu plastic, ci cu cele mai dichisite panglici pe care le-am văzut vreodată: „Baba mea le face, că-s mai frumoase aşa“. Nu voi uita nici fursecurile iscusite scoase cu făloşenie pe la târguri de către aceleaşi două tinere muntene, economiste de nevoie peste zi, gospodine din drag pe seară. Nu încape nici o îndoială că astfel de oameni mai există în România. Adevărata întrebare este: câţi?
Suntem cu toţii exasperaţi de clasa noastră politică şi toate relele le aruncăm în cârca lor. Dar bârna care contează, cea din ochii noştri, nu o vedem. Statele Unite, „farul“ lumii democrate, au avut parte, în repetate rânduri, de cazuri de corupţie la un nivel atât de înalt încât nici o dovadă nu a fost suficientă: tunul de aproape un milion de dolari dat de familia Clinton în perioada în care erau guvernatori în Arkansas sau conflictul de interese al familiei Bush, implicaţi adânc în marile companii farmaceutice, sunt doar două cazuri recente. Nu rechinii sunt mai numeroşi în România, ci micii piranha care devorează cu înghiţituri mărunte carnea sănătoasă a unei întregi ţări. Suntem campioni în miniaturala junglă a şmecheraşilor mărunţi, a linguşitorilor de profesie, a combinatorilor şi gargaragiilor indolenţi. Nu sunt multe limbi în care să existe zece sinonime pentru cuvântul „păcăleală“.
Nu înalta corupţie face diferenţa dintre Statele Unite şi România, ci acel comitet de bloc care în San Francisco pune mâna pe mătură şi în Craiova pune mâna pe telecomandă. În faţa Pieţii Matache din Bucureşti stă bustul unui domn uitat: doctorul Haralambie Botescu. Omul a provocat un mare scandal politic în 1910, când a controlat fără milă igiena cârciumilor bucureştene. I-a sancţionat sever pe toţi, indiferent de apartenenţa lor politică. Pentru un aşa curaj nemaivăzut i s-a făcut statuie. Ştirea cea mai proastă este că astăzi, deşi sculptori avem din plin, am rămas fără acei oameni care să merite o statuie.
