Zburătorii

1 de 2

Căpcăunu’ pliază capronul curcubeu. Netezeşte cu grijă fiecare cută, descurcă aţelele, le întinde. Se aşază apoi peste paraşuta inertă şi scoate aerul din ea până devine subţire ca o copertă de carte. O împachetează pe urmă în tot mai multe părţi, cât să încapă în geanta mică, neagră, impermeabilă, pe care o vâră apoi în capota tricoloră. „Rucsacul“ îl reazemă apoi de perete şi se aşază lângă el. O aşteaptă pe Banana să-şi termine pliajul.
Procesul îl repetă fiecare, înainte de oricare salt, chiar dacă tot ei şi-au împachetat ultima dată paraşutele. E mai sigur aşa, îmi explică. Există riscul ca, la transportarea lor de pe terenul pe care au sărit, să se mai încurce o aţă, un pliu. „Reîmpachetarea“ elimină acest risc.
„Căpcăune, ia spune cum te-ai apucat tu de sportul ăsta?“, îi aruncă Banana, oprindu-se o clipă din treabă şi uitându-se la vlăjganul de aproape 1,90 m că tace, parcă intimidat de aparatul foto.
Căpcăunu’ râde, cam ruşinat că i s-a făcut publică porecla. Îl cheamă Cătălin Coţofană în buletin. Nu ştie exact de ce s-a pricopsit cu numele cel nou – poate din cauza staturii. Sau poate din cauza „fioroşeniei“ lui, mai ales când se îmbujorează. Ca acum.
„De cinci ani sunt aici, aveam 23 când am făcut primul salt. Nu am nici o poveste interesantă“, râde Căpcăunu' şi îmi face cu ochiul, „cum are Banana, care cădea mereu în beci şi, în cele din urmă, s-a hotărât să înveţe şi cum s-o facă. Eu am auzit la radio anunţul pentru înscrieri şi m-am hotărât să vin. Nu a fost o încercare, să văd dacă pot sau nu. Pur şi simplu, am fost sigur că voi face paraşutism“, povesteşte tânărul, tot numai zâmbet.

Verificarea

În viaţa de toate zilele, Căpcăunu' e un tânăr obişnuit, angajat ca agent de vânzări la o firmă. Vinde absorbante pentru toate vârstele. Nu e vina lui, îi mai zic prietenii, amuzându-se copios după aşa glumă. Ana Banana (sau Petronie, dacă doriţi), membră a Aeroclubului „George Valentin Bibescu“ de 11 ani, este economistă. Se aruncă amândoi din cer pentru că le place. Se numără printre cei mai buni paraşutişti ai aeroclubului craiovean. Iar acum (joia trecută, mai precis) vor face salt lângă parcul industrial de la aeroport, pentru un schimb de experienţă cu Jandarmeria Craiova.
În vreme ce paraşutiştii îşi mai verifică o dată echipamentul, Cristian Smarandache – comandantul aeroclubului (am uitat să spun, fondat în 1933, la Craiova, de cel al cărui nume l-a împrumutat) dă ordin pilotului să scoată aeronava din hangar şi să o alimenteze. Face un tur de forţă pe la birouri, scrie briefing-ul şi pune la punct ultimele detalii.
„Domnule general, sărim cu trei steaguri? Da… aşa mă gândeam… al primăriei, al României şi al Uniunii… Da… Perfect. Vă salut“. Cheamă cei şapte câini – foşti comunitari, acum ai casei -, în frunte cu Arcan, un ciobănesc mioritic adoptat de toţi cei care calcă în aeroclub. Le dă porţia obişnuită de covrigei de dinainte de salturi şi se întoarce în sala de pliaj, să-i verifice pe Căpcăunu şi Banana.
„Gata? Să luăm şi «adierea», şi panourile. Nu uitaţi căştile… Hai, citiţi briefingul. Vă aştept la maşină într-un minut jumate“.

Nea Ilie „Turbo“
 
Trebuie să recunoască zona de aterizare. Ne îmbarcăm toţi într-o maşină de teren – cam prăfuită şi veche, îmi dă mie impresia. Aflu imediat că e un Hyundai Galloper Turbo Vagon, iar după prima secundă, când porneşte în trombă, realizez că praful şi gropile sunt mediul ei natural, iar vechimea exterioară n-are nici o legătură cu puterea motorului. Nea Ilie, şoferul a cărui vârstă nu mi se mai pare deloc înaintată după cum schimbă vitezele, se laudă cam ce drumuri, câmpuri şi hârtoape a străbătut cu ea, să-şi culeagă paraşutiştii sau planoriştii. „Dar nu am avut niciodată parte de răniţi, slavă Domnului! Şi nici să nu mi se întâmple!“.
Ne apropiem. „Banana, ai grijă că aia a ta e nervoasă!“, o sfătuieşte pe paraşutista de 45 de kilograme instructorul Florin Băleanu, coordonator de la sol al salturilor. Mi se explică în particular că paraşuta Anei are comenzile rapide. Fata pricepe de la bun început – trebuie să o mânuiască atent, cu delicateţe, dar fermitate. Şi ea, şi Cătălin par relaxaţi. Nu au nici o grijă, sunt bine pregătiţi, iar echipamentul se află în perfectă stare de funcţionare.
Ajungem. Coborâm din supermaşina Turbo. Ana Banana are cinstea chiar de a fi luată în spate, ca un fulg, de nea Ilie. „Îmi sunt dragi toţi, parc-ar fi ai mei“, îmi şopteşte pe furiş şoferul, făcându-mi un semn complice. „De 14 ani sunt aici, la ei, şi am devenit o familie. Îi ajut cu tot ce pot, dar de pe pământ, că de sărit cu paraşuta nu am curaj. Sunt prea bătrân pentru asta. În schimb, am zburat cu planorul. O minunăţie, domne’, nu alta!“.

Lecţia de paraşutism

Comandantul Smarandache şi cei doi paraşutişti verifică zona şi marchează locul de aterizare cu panourile de restricţie şi „adierea“ – care, dezleg şi eu misterul acum, este un fel de „undiţă“ înfiptă în pământ, la capătul căreia flutură nu firul fin de prins peşte, ci o mulţime de fâşii de plastic alb-roşii, ce indică direcţia vântului pentru cei din aer.
Pe drumul înapoi spre aeroclub, de unde, în nici o oră, avionul îşi va ridica zburătorii pe cer, comandantul Smarandache are timp să-mi dea mai multe informaţii. Îmi povesteşte, nu fără orgoliul specialistului, ce înseamnă paraşutismul. În primul rând, este un sport sigur, aşa cum prea puţin oameni ştiu. Mulţi înflăcăraţi se înscriu la cursuri din teribilism, gândindu-se că vor face impresie prietenilor. „Dar dintre cei care se înscriu cu ideea asta nu prea mulţi fac purici aici. Cei care într-adevăr vor să practice acest sport o fac din convingere şi ştiu să respecte o disciplină foarte severă. O spun fără modestie: de la aeroclubul nostru pleacă toţi viitorii piloţi de linie sau pentru armată. Doar vreo zece la sută dintre cei înscrişi iniţial îşi continuă activitatea în domeniu, în vreme ce alţi 30% rămân să practice paraşutismul din plăcere. Restul renunţă de la primele zile“, îmi spune comandantul Smarandache, de la care mai aflu, ca date personale, că practică paraşutismul din '87, este şeful aeroclubului din '98, are 3.000 de salturi la activ, este antrenorul echipei naţionale de paraşutism, face parte din lotul naţional şi va sări astăzi cu paraşuta, alături de Căpcăunu' şi Banana.
Celor care şi-au pus în gând să plutească liberi printre nori comandantul le face cunoscut că nu pot ajunge acolo oricum. După înscrierea la aeroclubul Craiova, cursanţii trebuie să efectueze analize medicale, dar şi un examen psihologic, să urmeze o pregătire fizică serioasă, încheiată cu examen, să participe la pregătirea teoretică, de câteva săptămâni, şi să treacă, având punctajul minim obligatoriu de 7.50 pentru fiecare probă, examenul final. Abia apoi vor primi permisul de zbor.

Există comparaţie?

Timpul fuge. Ajungem la aerodrom – menţionez, poate interesează pe cineva: este situat chiar la intrarea în Podari, are o suprafaţă de 56 de hectare, cu clădiri cu tot. Cei trei paraşutişti se echipează în uniformele de jandarmi. Ana, evident nerăbdătoare să urce în aer, îşi mai găseşte totuşi câteva clipe de poveşti.
„Să-ţi spun cum a fost primul meu salt“. Râde. „Am aterizat pe un câmp, dincolo de clădirile alea care se văd departe. Nu era nimic atunci acolo, doar iarbă, şi asta mai înaltă decât mine (Ana are aproape 1,55 m – n.r.). Am greşit direcţia, am aterizat departe şi, drept pedeapsă, a trebuit să mă întorc la bază cu o căruţă“. Căpcăunu' râde. Provocată, Ana Banana continuă. „Da, dar tot a fost bine. O colegă a aterizat tot atunci în canalul colector. A doua zi n-a mai venit“.
După primul salt – la automat, adică ţi se deschide paraşuta automat, la un anumit interval de la săritură – în care nu ştii cam ce se întâmplă cu tine, urmează al doilea. Adică, mărturiseşte Ana entuziasmată, momentul în care simţi că asta ţi-ai dorit toată viaţa. „Nu se compară cu nimic“, spune pitica blondă şi simpatică, „pur şi simplu pentru mine este cea mai frumoasă stare pe care am trăit-o vreodată“. De alături, Căpcăunu’ zâmbeşte cu înţeles. „A zis o tipă, la un moment dat, după primul ei salt, alergând spre prietenul ei: «E mai mişto decât sexul!!!». Cred că ea a găsit un termen de comparaţie“. Şi râd amândoi.
Îşi pun căştile pe cap şi capotele în spate, verifică chingile, strecoară steagurile în buzunare, nu înainte de a le lega bine de picior. Motorul avionului – un PZL 104 WILGA, galben strălucitor, aşa cum are fiecare dintre cele 16 aerocluburi din ţară – porneşte. Iar Ana Petronie, Cătălin Coţofană şi Cristian Smarandache, comandantul lor, se îmbarcă pentru zbor.

Dansul

Mă bazez pe nea Ilie să ajungem. Şi nu mă înşel. De la Podari până la parcul industrial facem şapte minute. Ajungem la zona marcată chiar în momentul în care avionul se roteşte deasupra, căutând cel mai potrivit loc. Florin Băleanu, nea Ilie şi încă vreo câteva zeci de jandarmi observă atent pata de pe cer, plimbându-se printre norii de frişcă. Primul salt. Câteva secunde. Puţine. Şi se deschide prima paraşută, de un albastru senin. Al doilea – paraşuta curcubeu. Şi cea de-a treia, tricoloră. Trei oameni dansează în aer, lin, graţios, jucându-se cu înalturile. Se rotesc, se întorc, coboară o secundă repede, apoi plutesc din nou, ca trei fulgi de culoare în zbor. Cerul e al lor, pământul e al lor, lumea e toată a lor. Steagurile flutură în aer. Alţi câţiva paşi de vals, pe catifeaua de cer… Aterizează apoi exact în zona marcată, în ordinea în care s-au aruncat în gol: întâi paraşuta albastră – Cristian Smarandache. Apoi paraşuta curcubeu – Căpcăunu'. Şi cea tricoloră – Ana Banana. Ating pământul cu uşurinţă, cu bucăţile de mătase măturând elegant solul. În spate, izbucnesc aplauze furtunoase. Nea Ilie şi instructorul de sol sar să-i ajute, deşi nu prea au de ce. Şi, în toată agitaţia, mă uit la cei trei zburători. Sunt îmbujoraţi. Ochii le strălucesc. Sunt fericiţi. Şi mă străduiesc din răsputeri să nu mă întreb dacă, într-adevăr, colega lui Cătălin a avut dreptate!!!