Poporu’ nu mai vrea credite!

Vă miră exclamaţia din titlu? Cum adică? Românii nu mai vor bunăstare? Nu trebuie însă pusă astfel problema. Da. Oamenii şi-ar dori în continuare mai mult. Vor salarii mai mari, aşteaptă preţuri mai mici. Cei mai harnici se gândesc la două locuri de muncă. Dar se pare că nimeni nu mai vrea credite. La noi şi aiurea. Creditul implodează peste tot în lume, iar statele rămân singurele aspiratoare de împrumuturi pentru a menţine pe linia de plutire spirala datoriilor.
Paradigma bunăstării prin credit de consum (îl includem aici şi pe cel ipotecar) suferă şocuri severe. De aceea băncile au dificultăţi să injecteze inflaţie în economia reală. Şi – probabil – multe nici nu vor asta. Rezerva instituţiilor de creditare este, de asemenea, de înţeles. Deopotrivă creditori şi debitori par a fi ajuns la o concluzie comună: nu mai e loc de extindere a creditului! Este o realitate necruţătoare care are impact direct asupra unei economii croite exact pe aceste coordonate.
„Reluarea creditării“ trâmbiţată atât de mult în media rămâne o fantomă. A trecutului! Nu ne vom întoarce la volumele dinaintea crizei. Măcar dacă ar fi finanţate investiţiile aducătoare de randamente şi fluxurile productive… Cre-ditul pentru populaţie nu are potenţial de relansare pe termen scurt. Asta, dacă nu cumva va rămâne un vestigiu al unei epoci de exuberanţă apărută la finele unui ciclu de 500 de ani de expansiune a creditului.
Vorbim despre un fenomen mondial, despre un proces istoric. Mica Românie nu are cum să nu fie ocolită. Nici aici băncile nu mai creditează. Nici aici oamenii nu mai vor credi-te. O statistică de la vârful „boom“-ului din creditare ne spunea că 4,4 milioane de oameni, din 4,8 milioane de salariaţi, se aflau cel puţin sub incidenţa unui împrumut, iar multe familii chiar aveau mai multe linii de credit. Este o evidenţă că nu mai era loc de extindere a creditului şi că deja limitele clientelei solvabile fuseseră depăşite demult (fapt revelat de volumul creditelor neperformante). Multe dintre aceste credite au fost contractate în vârf de bulă speculativă în imobiliare şi în valută pe o zonă a maximelor de la care moneda naţională nu a avut decât un sens: spre depreciere. Este şi motivul pentru care ratele sunt împovărătoare. Unii au în faţă (dacă nu ajung în default) 25 sau chiar 30 de ani până la achitarea creditului.
Este atât de mult de plătit, încât nu ne putem gândi la noi împrumuturi. Aceasta este explicaţia principală pentru care oamenii nu mai vor credite. Puţinii care au scăpat din pânza de păianjen întinsă de bănci în anii trecuţi (cu agenţii la fiecare parter de bloc şi cu reclamă împrăştiată în toată media) nici nu se gândesc să intre în datorii. Văzând ce au păţit rudele, prietenii şi colegii lor de serviciu se miră şi mulţumesc Cerului că au scăpat ca prin minune de întovărăşirea cu vreo bancă. Nici ei nu vor credite!
Scăderea dramatică a cererilor pentru Programul „Prima Casă 2“ ne pune în faţă această realitate a unei clientele solvabile înguste şi a unui consumator reticent, stresat financiar, neîncrezător în viitor şi îmbucurător de precaut. Nu! Băncile nu sunt răuvoitoare pentru că nu reiau creditarea. Ştiind pe ce portofolii nu tocmai de invidiat stau, este ultima lor grijă aceea de a căuta clienţi în rândul populaţiei. Chiar şi în condiţiile în care din partea de business nu prea vin propunerile de afa-ceri şi proiectele la care să te repezi cu finanţarea… În aceste condiţii – e adevărat – banul nu circulă. Dar asta pentru că a circulat prea mult în perioada de „boom“ şi a ajuns inclusiv până la cine nu trebuia… sau pentru că a fost îngropat în terenuri necartografiate de unde nu va fi recuperat niciodată.
Poporu’ nu mai vrea credite! Este realitatea pe care trebuie să o înţeleagă şi mediul de business atunci când îşi face politica de preţuri. Asta, întrucât creditul de consum a fost principalul motor al inflaţiei din ultimii ani. Da. Oamenii vor să consume! Dar nici nu sunt dispuşi să mai intre în datorii pentru asta. Experienţele ultimilor ani au fost suficiente pentru a le spune că paradigma vieţii în leasing este păguboasă în care nota de plată vine în momentul cel mai nepotrivit.
Costurile de producţie trebuie optimizate, productivitatea – mărită, iar zonele de ineficienţă – extirpate. Asta, pentru ca societăţile comerciale să rămână în piaţă. Marjele de profit de altădată, susţinute de un consumator care arunca pe servicii şi produse banii împrumutaţi, nu pot fi menţinute. Fără această înţelegere, criza companiilor (şi a economiei) se va prelungi şi se va adânci. Un lucru valabil mai mult decât oriunde în sectorul de real estate care a beneficiat de inflaţia creditului direcţionat pentru achiziţiile de proprietăţi imobiliare şi unde ajustările de preţuri pentru a întâlni cererea trebuie să fie drastice. Agăţarea de speranţa unei iluzorii reluări a creditării este neproductivă pentru mediul de afaceri care mai bine ar proceda la restructurare. Patronii trebuie să înţeleagă noua realitate: oamenii nu vor mai face credite pentru a le cumpăra produsele şi serviciile.