Sunt prea gras sau prea hoţ?

Nimeni nu se duce la bişniţarul din colţ cu încredere. Te aştepţi să „te facă“, nu mai ai încredere nici în ochii tăi, d-apăi în mâinile lui. Dar când intri într-o bancă te relaxezi, te laşi în mâinile consilierei parfumate şi amabile, ce naiba! – doar eşti printre oameni serioşi. Abia la un an de la împrumut îţi dai seama ce mult contează pălăria, că Măria-i tot aia.   
De câteva zile, o dezbatere interesantă se învârte în jurul puternicei metafore prezidenţiale: „Statul este un om foarte gras cocoţat în spatele unuia slab şi subţirel, care este economia“. Întrebarea este aceeaşi: „Este statul român prea mare sau prea mic?“ Răspunsurile date sunt însă cum nu se poate mai diferite şi camuflate de cele mai multe ori sub cifrele statisticilor serioase.
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, afiliat Academiei Române, a dat publicităţii, în urmă cu o lună, un studiu prin care se demonstrează, pe baza unor cifre statistice, că „România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa“. Dincolo de existenţa unor concluzii politice nepotrivite în raportul unui Institut al Academiei Române, dar pasabile măcar prin prisma apropierii conducătorului studiului de preşedintele social-democrat al Senatului, Mircea Geoană, se ridică o problemă importantă despre care au vorbit şi moguli, şi preşedinţi, şi vedete TV nocturne. Este o bună parte a populaţiei României întreţinută de un stat mult prea puternic şi clientelar? Sau dimpotrivă?
Marea calitate a acestui studiu este că aduce, în sfârşit, dezbaterea în domeniul cifrelor exacte. Dar nu spre limpezire. Dacă statisticile celor de la Academie spun că România cheltuieşte pentru domeniul social proporţia cea mai mică din PIB faţă de celelalte ţări membre UE, cifrele Andreei Paul Vass, consilierul primului-ministru Emil Boc, spun altceva. Dacă ne raportăm la PIB, România este un stat social slab, dar dacă raportăm cheltuielile la cifra veniturilor reale ale statului, România consumă pe asistenţa socială şi bugetari mai mult decât Marea Britanie şi aproape cât media UE. Din această perspectivă, România este un stat sărac care cheltuieşte la fel de mult precum mult mai bogatul stat suedez, spre exemplu. În plus, România continuă să aibă mai mulţi angajaţi în sistemul public decât Germania sau Italia, încă un simptom al unui stat supradimensionat.
Acelaşi raport al Academiei critică potenţiala tăiere a veniturilor pensionarilor, constatând simultan că vârsta reală de pensionare în România este de 54 de ani, unul din şase fiind pensionaţi pe caz de boală. Se ajunge aici la problema corupţiei statului, punct asupra căruia sunt de acord ambele tabere, dar şi alte statistici, venind de această dată din partea Biroului European Anti-Fraudă care plasează România printre statele membre de unde provin cele mai multe suspiciuni de fraudă cu fonduri europene.
Dincolo de constatarea că statisticile pot fi manipulate în acord cu realitatea fiecăruia, este limpede că se impune o reformulare a metaforei preşedintelui Băsescu. Statul nu este un om foarte gras cocoţat în spatele unei economii subţiri, ci un hoţ foarte iscusit care ştie cum să găurească buzunarele, şi aşa cam goale, ale slăbănoagei economii. Aceasta este o constatare care ar întruni unanimitatea şi, totodată, domeniul prim asupra căruia ar trebui să se aplece orice decident politic. Dar de ce nu o fac? Pentru că frige.
Emil Boc spunea miercuri, într-un interviu pentru Radio România, că dintre cele 50.000 de ajutoare de handicap verificate până în prezent, 7.300 s-au dovedit fost acordate abuziv. Generalizând, înseamnă că unul din şase români cam ştie cum să „te facă“. Aici apare o nouă întrebare. Cine e hoţul mai mare: statul sau cetăţeanul?