Nişte ciudaţi sau avangarda viitorului?

În faţa lui am înjurat prima oară de faţă cu tata. Belodedici tocmai ratase ultimul penalti din meciul cu Suedia. Tot în faţa lui am sărutat prima dată o fată: abia începuse să se prindă MTV-ul în România. Ani de zile mi-a fost tovarăş de nădejde, dar acum a venit ceasul despărţirii. Pe uşa din dos, am scos televizorul din viaţa mea.
 A fost o vară proastă pentru televiziunile din România, care au intrat în epoca necrofagiei. Îşi hrănesc audienţa cu bilete suicidare, cu imagini apocaliptice infinit reluate ca în litania unui fanatic nebun şi cu vorbe lipicioase în dezbateri fără rost şi creier. Dar, deşi românii continuă să se uite foarte mult la televizorul-pubelă (conform ultimelor sondaje, 59% petrec zilnic cel puţin trei ore în faţa televizorului), apare încet un nou curent, ca o reacţie imunitară a unei societăţi îmbolnăvite.
Căci televizorul, aşa cum a ajuns el astăzi să fie, îmbolnăveşte. Desigur că sutele de studii care vorbesc despre asta nu vor fi niciodată foarte mediatizate pe micul ecran. Producătorii nu şi-ar pune singuri funia de gât. În Revista Americană de Psihiatrie Infantilă, un articol amintea studiile din ultimul deceniu cu tema „impactul televiziunii asupra copiilor şi adolescenţilor“. Concluzia era unanimă: „Efectele expunerii copiilor şi adolescenţilor la programele televizate sunt creşterea comportamentelor agresive şi violente, precum şi debutul accelerat al activităţilor sexuale“. Deşi studiile ştiinţifice sunt sanctificate pe micul ecran, arareori sunt difuzate cele care privesc însuşi efectul televiziunii-pubelă asupra populaţiei. Revista Americană de Medicină Preventivă scria, chiar în august 2010, că folosirea în exces a televizorului este strâns corelată cu un nivel scăzut de satisfacţie în viaţă.
De ce se întâmplă asta? Probabil că nimeni nu a explicat-o mai bine decât sociologul francez Pierre Bourdieu: „Unul dintre principiile de bază ale scamatorilor constă în a atrage atenţia asupra a altceva decât ceea ce fac. Bună parte din acţiunea exercitată de televiziune, la nivelul informaţiilor, de pildă, constă în a atrage atenţia asupra unor fapte de natură a interesa pe toată lumea. Faptul divers este acel soi de hrană rudimentară a informaţiei, importantă pentru că interesează pe toţi fără a avea vreun fel de consecinţă şi întrucât consumă timp. Or, pentru televiziune, timpul reprezintă un bun extrem de preţios. Şi dacă se consumă minute atât de preţioase pentru comunicarea unor lucruri atât de futile este pentru că aceste lucruri futile sunt importante tocmai în măsura în care ascund lucruri preţioase. Se cunoaşte că mare parte din oameni nu citesc nici un cotidian şi se dedau trup şi suflet televiziunii ca unică sursă de informare. Televiziunea deţine un monopol de facto asupra modelării creierelor unei părţi foarte importante din populaţie. Ea poate, paradoxal, să ascundă, arătând altceva decât ceea ce ar trebui să arate dacă ar fi cu adevărat preocupată de ceea ce pretinde că face: adică să informeze. Astfel, televiziunea, care se pretinde un instrument de înregistrare şi redare a realităţii, se transformă într-un instrument de creare a ei. Evoluăm tot mai mult spre un univers în care lumea socială este descrisă-prescrisă de televiziune“.
Ce trist că această profeţie a lui Bourdieu s-a împlinit astăzi, la 15 ani de la scrierea ei. Trăim într-un univers prescris şi determinat de televiziune. Deja am auzit de prea multe ori cuvintele lui Mircea Badea reproduse involuntar în conversaţiile din metrou sau tonurile răstite ale unei moderatoare stil ţoapă imitate de buzele unei fătuci de 12 ani. Ne plângem de educaţia lipsă şi bădărănia care a infestat România. Dar suntem, cu toţii, cel mai influenţaţi de cei cărora le oferim cea mai mare halcă din timpul nostru liber.
Şi unde petrec românii cel mai mult timp liber?  În faţa televizorului. Nu există tablou mai fidel al acestei lumi decât scena apartamentelor din „Playtime“. O altă tristă profeţie împlinită.
Dar cum spuneam, apare încet un nou curent. Primii care i-au remarcat prezenţa sunt specialiştii în publicitate şi comunicare. Tema principală a uneia dintre zilele conferinţei de publicitate AdRev din 2010 a fost „Cum ajungi la consumatorul care nu se mai uită la TV?“. Încă din 2007 se prognoza o scădere a consumului general de televiziune cu o reorientare a publicului spre posturile de nişă, gen Discovery Channel. Scăderea de rating total este un fenomen deja vechi în România, confirmat şi în 2009, când acesta a scăzut cu 3% (www.mediafactbook.ro). Un fenomen mascat de faptul că, din cauza crizei, românii se uită şi mai mult la televizor, neavând bani pentru ieşiri în oraş sau în vacanţe. Dar, în timp ce unii se uită mai mult şi mai mult, alţii aleg să-şi scoată televizorul din casă.
  De altfel, un fenomen imposibil în absenţa alternativei oferite de internet. Iată un univers al comunicării mult mai liber şi mai democratic decât va fi vreodată televiziunea. Desigur că are şi el defectele lui, viciile şi toxinele sale, dar, spre deosebire de televiziune, care modelează creierele populaţiei, internetul este cel modelat de creierele utilizatorilor săi. Nimic nu este mai îngrădit decât un talk-show televizat în care au acces fie politicienii care plătesc mai bine, fie vocile aflate în acord cu opiniile producătorului sau ale patronului. Şi nimic nu este mai liber decât lumea uriaşă, greu de controlat şi adeseori haotică a internetului. La fel de diversă şi variată precum universul real pe care nu-l prescrie, ci îl reproduce în oglindă.
Credeam că voi fi un ciudat în despărţirea mea de aparatul în faţa căruia am trăit atâtea. Dar am fost surprins să descopăr destui oameni care au trecut deja prin acest „divorţ“. Cuvintele lor sunt presărate de-a lungul acestui text, aşa cum vechii amici scriu necrologul despre tovarăşul pierdut. Ei sunt încă o minoritate, dar una aflată în expansiune. Deocamdată, par a fi un soi de stranie sectă, însă peste zece ani vom constata, poate, că ei vor fi format avangarda viitorului. Un viitor eliberat de sub tirania unui ecran prea mic pentru o lume prea mare.