„O, biet actor, o, biet artist“

…„Rolurile mor/ Viaţa e un teatru trist!“. Cortina cade, ropotul viu de aplauze se stinge încet-încet, luminile se sting şi ele, pe rând, actorii şi spectatorii se-ntorc pe la casele lor, scena şi sala rămân triste, în întuneric. Dar spectacolul nu s-a terminat! Atenţiune! Actori şi spectatori, sunteţi aşteptaţi în scenă! În marea şi trista scenă a vieţii, la marele spectacol al lumii! Lumea teatrului, teatrul lumii, iluzia realităţii, realitatea iluziei, sunt toate în scena vieţii, acolo unde suntem cu toţii actori. În vremuri colorate în gri (poate şi de la molozul, calcarul demolărilor de toate felurile), doar construcţia în spirit este cea care mai luminează astăzi scena vieţii, mobilată cu decoruri în ruină şi recuzită consumabilă de austeritate. Cel puţin în lumea teatrului, vocaţia construcţiei n-a pierit! Veţi spune că decorul, fardul, machiajul sunt „materiale“ din care se constuiesc castele de nisip care se dărâmă trist, în fiecare seară, dar să nu uităm că în scena teatrului regăsim în miniatură secvenţe de viaţă din stagiunea permanentă, care se joacă de mii de ani! Noi, spectatorii-actori amatori „actorii corp  ansamblu“ îmbătrânim trist, în stereotipicul rol al supravieţuitorului zilnic. Actorii (teatrelor) nu se simt nici ei prea bine! Dar peste toate greutăţile vieţii, care ar trebui să ne apropie mai mult, să-i înconjurăm cu iubire, admiraţie şi respect pe actori! „Garanţi eterni ai clipei provizorii/ Şi protejaţi de însuşi Dumnezeu“, trecători şi eterni, între rolul civic şi cel de pe scenă, „actorii sunt întreaga noastră viaţă/ Născând, murind şi iar născând mereu“. Dar, oricâte vieţi de prinţi şi de eroi ar trăi concentrat, în trei acte, oricâte tragedii, drame ar trăi empatic, pe „scândură“, actorii se-ntorc mereu în planul real al existenţei, la „rolul vieţii“, cel de zi cu zi, protagonişti şi ei, ca şi noi, în „piesele“ puse-n scenă de viaţă, când dramatică, tristă, când şăgalnică sau în cheie de-a dreptul comică, frizând uneori absurdul. Din spirit civic şi din preaplinul sufletului, să apărăm construcţia în spirit, aşa cum şi ea apără şi luminează Cetatea. Actorii, lumini în Cetate! Să avem grijă de aceste lumini, pentru că, fără luminile artei, Cetatea ar fi asediată de întuneric, de ignoranţă. O Cetate fără artă „va deveni o schelărie hâdă/ Pământul sterp al moartelor culori/ Ce nu ştie să plângă şi să râdă/ Şi nu mai crede-n artă şi-n actori“.
La concurenţă cu stagiunea permanentă, fără relache, a vieţii, stă să-nceapă o nouă stagiune teatrală. Nu vor lipsi, în scena lumii, în lumea scenei, de la Tokio la Toronto, de la Valparaiso la Vladivostok, tragediile, dramele, vodevilurile, farsele, comediile. Nu va lipsi nici dramaturgia autohtonă. Şi pe la ei, şi pe la noi, „Caragiale e cu noi“! Dar şi „văru’ Shakespeare“!
Succes, tuturor, actori profesionişti, actori amatori! Roluri pe măsura vocaţiei, roluri de excelenţă, chiar dacă sunt jucate în prim-plan sau în plan secund, pentru că, nu-i aşa, totul e să jucăm fiecare, cu dăruire şi sinceritate, în rolurile pe care le ştim cel mai bine! Dar, atenţie la traduceri, la punerile în scenă, la viziunile scenografice şi regizorale, la distribuirea actorilor! Şi, mai ales, atenţie la scară, „decor“ (văzut sau nevăzut), care ar trebui să fie nelipsit din orice (punere în) scenă! Scara valorilor trebuie (re)aşezată în fireasca poziţie! Doar aşa, tinerii vor putea „accesa“ ascendent (calitativ şi cantitativ) treptele, entuziast, cu pasul ştrengarului, dar şi „bătrânii“, cu pas mai cumpătat, experimentat. Este loc de urcuş pentru toţi, tineri şi vârstnici, pe această infinită scară. Treptele nu se termină niciodată! Important este urcuşul pe această scară din decor. „Actorii“ trebuie să se afle în urcuş, până la „replica finală“! Doar aşa, în tinerii şi bătrânii medici, profesori, istorici, scriitori, cercetători, inventatori, ţărani şi muncitori (câţi mai sunt), de pe ogoare, fabrici şi uzine (câte mai sunt), actori cu toţii, pe marea scenă a vieţii, se vor descătuşa energii creatoare, dorinţa de a performa, de a fi strălucitori în scenă, de a găsi fiecare, în folos propriu, dar şi general, cheia interpretării plenare şi adevărate într-un rol când trist, când vesel, dar cel mai important, cel mai frumos! Rolul vieţii! Rol, sens, rost, menire!