Copiii Vocii

I-aţi vorbit vreodată fiului dumneavoastră despre identitatea lui europeană? Sau aţi învăţat împreună cu gâzulicea care vă e fetiţă imnul Uniunii Europene? Deşi în cele mai multe cazuri răspunsul e negativ, statisticile arată că peste 75% dintre tinerii cu vârsta de până în 25 de ani consideră că au o identitate europeană aparte, pe lângă cea naţională („The Demography of Growing European Identity“, W. Lutz, Science). Interesant este că acest procent scade vertiginos odată cu creşterea vârstei, astfel că mai puţin de 50% dintre cei care au peste 50 de ani îşi asumă o identitate europeană. Dar de unde provine această diferenţă uriaşă şi cine a determinat-o?
Identitatea oricărui om, fie ea o identitate de clasă sau de rasă, se modelează prin intermediul educaţiei. Dar nu acea specie de educaţie formalistă care abia îşi trage duhul prin sălile de clasă, ci una pe cât de vie pe atât de insidioasă. Ea se infiltrează ca apa printre crăpăturile vieţii cotidiene. Vocea ei este persistentă şi, chiar şi atunci când curge pe fundalul conştienţei, este cea mai influentă prin prezenţa ei permanentizată. O auzi tot timpul în urechi, e ea, Vocea care îţi însoţeşte dimineţile, Vocea prezentă întotdeauna la masa de prânz şi Vocea care îţi spune noapte bună. Este Vocea care îţi modelează gândurile şi care îţi creşte copiii. Şi nu, din păcate, nu este Mama.
Cum arată programul zilnic al unei familii de români? Desigur că aproximăm dar, în mare, coordonatele sunt acestea: opt ore la serviciu plus alte două ore dedicate gospodăriei şi cumpărăturilor şi încă şase ore petrecute în faţa televizorului (conform datelor GfK, publicate de paginademedia.ro). Cele 16 ore plus încă opt ore de somn completează tabloul unei zile comune din viaţa unui român obişnuit. În cazul adolescenţilor diferenţa este dată de şase ore la şcoală şi alte două-trei ore petrecute cu prietenii. Cam asta e. Nu vi se pare că lipseşte ceva?
Valorile care formează chipul social şi personalitatea unui om nu sunt predate la şcoală, ci încep în primii „şapte ani de acasă“. Se continuă de-a lungul copilăriei, „metoda“ predării fiind puterea exemplului şi a modelului. În trecut, acest model era reprezentat în primul rând de părinţi, generaţiile tinere modelându-şi idealurile după cele ale părinţilor în umbra cărora îşi petreceau o bună bucată din timp. Dar ceva esenţial s-a schimbat în viaţa fiecărei familii de români în ultimii 20 de ani: în cea mai mare parte a timpului lor liber, copiii nu mai stau în umbra mamei sau reuniţi cu familia în jurul unei mese duminicale. Ritualul se organizează în umbra televizorului care ocupă în geografia multor gospodării locul central. Suntem singurul popor european blocat în faţa televizorului. Din acea cutie vine Vocea care ne spune bună dimineaţa şi noapte bună, din acea cutie vine Vocea care ne educă acum copiii.
Nu e locul aici să discutăm despre calitatea programelor de televiziune din România. Şi nu, nu e vorba nici despre politică, ci despre ceva mult mai important. O generaţie întreagă de copii români învaţă în ce trebuie să creadă de la Vocea din televizor, îşi construiesc idealurile şi dorinţele în funcţie de ce le spune Vocea din televizor. Dacă vă îndoiţi câtuşi de puţin de covârşitoarea influenţă a Vocii asupra copiilor noştri, întrebaţi-i de pildă cât de multe ştiu despre viaţa lui Cătălin Botezatu şi cât de multe ştiu despre istoria vieţii bunicului lor.
În acelaşi fel, copiii au învăţat pe ne-simţite că sunt mai degrabă europeni decât români. Astfel se poate construi în viitor o nouă naţiune. Dar acesta este, din păcate, cel mai inofensiv lucru pe care Vocea îl spune copiilor noştri care încet au devenit copiii Ei.