FMI este un fel de CAR, în care statele cotizează punând bani mână de la mână pentru ca atunci când unul dintre membri se află în jenă financiară, să îl poată împrumuta ieftin. Este tot un fel de bancă, doar că îi zice Fond Monetar. Nu am ştiinţă ca în alte ţări, atunci când au fost daţi bani, Fondul să se implice în dispute între entităţi interne. La noi se întâmplă acest lucru invocându-se stabilitatea financiară, care ar putea afecta capacitatea de rambursare a României. Cum au reacţionat părţile implicate în conflict, de la izbucnirea acestuia?
Băncile
De la începutul scandalului cu Ordonanţa 50, băncile s-au plâns mereu. Ba că trimiterea de scrisori clienţilor le va costa milioane de euro, ba că se va produce o adevărată migraţie a clienţilor de la o bancă la alta, ba că vor pierde sute de milioane de euro ca urmare a aplicării ordonanţei.
După plângeri, au urmat ameninţările. Că ordonanţa va scumpi creditele, că desigur că vor da statul în judecată pentru că le provoacă pierderi, că se vor adresa preşedintelui pentru a-i cere să nu promulge ordonanţa ş.a.m.d.
Nu am auzit însă nici o bancă discutând despre propria-i restructurare, despre o posibilă recapitalizare sau despre asumarea unor pierderi, după ani buni de câştiguri masive, deşi mai mulţi oficiali (inclusiv membri ai boardului FMI) le-au atras atenţia că sistemul bancar local trebuie retructurat şi făcut mai performant.
O parte din nemulţumirile băncilor par justificate. Când a venit criza, le-a prins pe multe dintre ele cu planuri la credite care nu au mai putut fi îndeplinite. Mă uitam la un plan al unei bănci, făcut până prin 2012, unde din 2008 erau prevăzute creşteri peste creşteri. Păreau a trăi în altă lume. Cum farfuria de lăptic nu le-o mai umple nimeni (clienţi sunt tot mai puţini, iar businessuri rentabile tot mai greu de identificat), a le lua şi din lăpticul din farfurie (reducerea dobânzilor, renunţarea la unele comisioane) le apare ca o crimă.
Când a venit criza, unele bănci au vrut reevaluarea garanţiilor clienţilor, iar celor care erau „sub apă“ urma să li se ceară să aducă bani sau garanţii suplimentare. Acelaşi lucru li s-ar putea cere în mod simetric şi băncilor.
Guvernul
Guvernul a avut o politică de gurist în relaţia cu băncile. Încă din mai 2009, premierul Boc ameninţa băncile cu aplicarea unei taxe Robin Hood. În iunie 2009 – premierul îşi reia ameninţările. Asemenea gesturi nu sunt de natură a îmbunătăţi o relaţie şi aşa deteriorată, între stat şi sistemul bancar. Statul e dependent şi dator vândut băncilor, aşa că a irita ampixulea nu face nimănui bine. Vrei să taxezi băncile? Foarte bine. Au făcut-o nemţii şi chiar maghiarii, fără să anunţe cu vuvuzela cât de tari sunt ei în gură şi cât de slabi în fapte.
Cât despre Ordonanţa 50, din câte ştiu, a fost avizată de mai multe ministere în forma propusă de ANPC şi a fost apreciată de oficialităţile noastre ca fiind OK. Chiar toate ministerele alea să fi dat un aviz bun unei legi proaste?
Preşedinţia
Traian Băsescu a avut ieşiri împotriva lăcomiei bancherilor în repetate rânduri. Fie direct, când Băsescu iese revoltat la atac împotriva băancilor, când afirmă „Eu n-o să apăr băncile, nici mie nu-mi place modul cum se derobează de orice răspundere pentru situaţia în care au adus România. Ei dădeau cu buletinul credite, ei erau avertizaţi de guvernator şi acum dau lecţii la televizor, ceea ce e tipul de obrăznicie al celor care au dezechilibrat bugetul României şi acum dau lecţii“, fie indirect, prin Stolojan şi alţii. (Stolojan: „Sistemul financiar este la fel de vinovat ca acela public pentru actuala situaţie economică a ţării, amintind de perioada în care sectorul financiar a alimentat creşterea în piaţă cu credite date de bănci comerciale, companii de leasing, credit cu buletinul“. mai 2010).
BNR
BNR a avut un mesaj ambiguu. Deşi atrăgea atenţia că unele bănci transferă costul crizei asupra clienţilor („Băncile, mai ales cele care au dat deoparte prudenţialitatea pentru cota de piaţă, ar trebui să nu treacă majorarea către clienţi. Ar fi o mişcare neînţeleaptă“, a declarat Mugur Isărescu, precizând însă că au existat deja câteva bănci care s-au repezit să-şi taxeze clienţii), în privinţa Ordonanţei BNR este vădit de partea bancherilor comerciali.
Uneori îi trage de urechi pe bancheri („Dobânzile au rămas foarte înalte. Este o invitaţie la adresa băncilor comerciale să coboare dobânzile. Am văzut în ziare câţiva onorabili colegi care spun că ei nu mai coboară dobânzile pentru că noi nu am coborât. De la 14%-19%, cât au dânşii, e o diferenţă enormă până la nivelul natural“, a declarat Isărescu, vineri, la prezentarea Raportului asupra inflaţiei pe trimestrul al treilea), alteori spune că e normal ca băncile să îţi dea umbrela când e soare şi să o ceară înapoi când plouă. În privinţa ordonanţei, treaba e şi mai încâlcită. Nimeni nu ştie cu exactitate dacă calculele trimise de ARB privind pierderile nu sunt exagerate. BNR spune că nu e treaba ei să facă un studiu de impact şi nici nu se ocupă de zona de protecţie a consumatorului, în vreme ce băncile spun că nu ANPC trebuie să dea sancţiuni în sistemul bancar, ci BNR. Care BNR însă…
FMI
Are o poziţie la limita ingerinţei interne. Are pâinea şi cuţitul în mână, iar lipsa de viziune a guvernului îi fac pe cei de la Fond să capete o şi mai mare autoritate. Nu cred însă că au dreptate intervenind brutal în chestiunea ordonanţei.
Rezumat
Statul e dator băncilor, dar se revoltă şi le ameninţă. Băncile sunt nereformate, dar vor să nu se atingă nimeni de profiturile lor, că altfel fac scandal. BNR stă în afara jocului. FMI intervine, profitând de lipsa de dimensiune a guvernului. De pierdut au toţi. Băncile vor încasa la capitolul imagine şi îşi vor înrăutăţi pe termen lung percepţia în rândul clienţilor, lucru de care se pare că le doare undeva. Guvernul a jucat cartea protecţiei consumatorului, dar nu te pui cu FMI, că pe urmă din ce plăteşti pensiile şi salariile? FMI îşi pune obrazul acolo unde nu ar trebui să se bage, dar who cares? BNR, în loc să vină cu studii de impact şi să ceară băncilor o mai bună capitalizare care să le permită traversarea fără prea mari emoţii (din perspectiva stabilitatii sistemului) şi să le sancţioneze pe cele care sar calul (în fond, BNR aproba normele interne şi ştiau foarte bine numărul şi nivelul comisioanelor practicate), preferă să privească meciul din tribună.
Nimic nu e cum ar trebui să fie.
