Ultimul cui în sicriu

Ochii lui Băsescu: unul te priveşte hotărât în faţă, celălalt e întredeschis şi şmecher. Cum sunt ochii preşedintelui, aşa e şi partidul pe care l-a adus în fruntea ţării. Tipologia PD-L-istului diurn se inspiră din modelul Monicăi Macovei: competent în domeniul său, curajos în declaraţii şi aplicat în fapte. Noaptea însă, partidul se transformă într-o bandă condusă de tovarăşi cu probleme penale şi de „golănaşi“ cu bani. Ziua mumă, noaptea ciumă: aceasta ar fi definiţia scurtă a partidului aflat la guvernare.
Acest sistem al jumătăţilor de măsură este funcţional în România, dar în lumea Occidentului civilizat el poate fi privit doar cu indulgenţă. Gruparea democrat-liberală abia de mai răsuflă, prinsă fiind între ciocanul crizei economice şi nicovala propriilor indecizii. Dar picătura de apă vie, aşteptată să vină de pe alte meleaguri, s-ar putea să nu mai sosească.
Conştient de dificultatea obţinerii unor succese clare pe plan intern, Traian Băsescu s-a reorientat. Obiectivul aderării României la spaţiul Schengen, declarat prioritate numărul unu a ţării, beneficia de un dublu avantaj: încărcătura psihologică pozitivă şi tehnicitatea lui uşor controlabilă. Era oportunitatea perfectă pentru a marca un important succes politic, fără a deranja diferite cercuri de interese, şi pentru a reface imaginea ferfeniţită a partidului. Doi dintre cei mai competenţi şi credibili oameni ai partidului au fost aşezaţi la cârmă: Teodor Baconschi,
ministru la externe, şi Vasile
Blaga, ministru la interne. Dacă până în 2009 România era rămasă în urmă la toate capitolele procesului de aderare, motoarele au fost turate şi, în mai puţin de doi ani, decalajul a fost recuperat astfel încât, din punct de vedere tehnic, România este eligibilă pentru a deveni membru Schengen.
Doar că europenii nu se mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Liderii politici ai vechilor membri UE nu
şi-au ascuns nici un moment dezamăgirea faţă de evoluţia clasei politice de la Bucureşti, ulterioară aderării României la Uniunea Europeană. În plus, accesul la urechea Berlinului şi Parisului este mono-polizat de jumătatea diurnă a PD-L, cea care vorbeşte cursiv mai multe limbi şi are competenţe dovedite, nu închipuite. În România, aceştia sunt neputincioşi în faţa golănaşilor cu bani din partid, dar la Bruxelles vocea lor este ascultată. Iar această voce vorbeşte despre justiţia coruptă din România şi despre reţelele mafiote ajunse în apropierea unor importante poziţii în stat.
Intrarea României în spaţiul Schengen include accesul la o uriaşă bază de date care conţine zeci de milioane de înregistrări cu caracter poliţienesc. Justiţia şi poliţia română nu vor putea doar accesa această bază de date, ci o vor şi influenţa în termeni reali. Dar dacă unealta tehnică este în bună stare, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei care o vor folosi. Corupţia din justiţie şi poliţie a fost arătată cu degetul în vară, când europenii au dat un ultimatum României prin publicarea unui raport dur. Astăzi a venit momentul scadenţei. Franţa a anunţat că susţine, alături de Olanda şi Spania, amânarea intrării României la spaţiul Schengen, în timp ce Germania promite doar justeţe. Picătura de apă vie nu va mai veni.
Practic, această amânare nu ne afectează prea mult pe noi, cetăţenii simpli. Sigur că este încă o lovitură aplicată moralului nostru anemiat, dar ne-am obişnuit deja. Vom călători în continuare fără vize, însă mai avem de aşteptat până ce vom putea merge la Viena ca şi când
ne-am duce la Calafat. Dar pentru democrat-liberali, prelungirea amânării până în 2012 ar putea echivala cu ultimul cui bătut în sicriul partidului. Singura şansă a PD-L este aceea de a
deschide ambii ochi, de a debloca dosarele în care sunt acuzaţi propriii politicieni şi de a acorda întâietate tipologiei diurne. Este ultima lor şansă.