Război mamelor

Nu sunt multe lucrurile bune pe care statul român le face pentru cetăţenii săi şi, printre ele, se numără protecţia acordată mamelor şi bebeluşilor lor. Dar molipsiţi parcă de un microb al autodistrugerii, guvernanţii încearcă de ani buni (prima dată în 2005) să dinamiteze acest sprijin care, indiferent de religia sau ideologia cuiva, nu poate fi decât benefic.  
Nu cunosc sistemul care ordonează gândurile lui Ioan Botiş, proaspătul ministru al muncii, dar Domnia sa tocmai a anunţat că doreşte să ne impună o nouă filozofie socială. Primul pas făcut în direcţia aplicării acestei filozofii este înjumătăţirea perioadei de acordare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului. O măsură nedorită şi inoportună, care ignoră efectele profunde pe termen lung, în favoarea atingerii unor ţinte demne de un aprozar pus pe economii.
În România, mamele beneficiază în prezent de o indemnizaţie de 70% din valoarea veniturilor salariale din ultimul an, aceasta după scăderea operată în vara lui 2010. Durata de acordare a acestei indemnizaţii este în prezent de doi ani, dar Ministerul Muncii propune reducerea ei la un an. România va deveni astfel, spre deosebire de Cehia, Franţa, Ungaria, Norvegia sau Austria, unul dintre statele europene care descurajează natalitatea.
Guvernul Boc şi-a reamintit teoriile de micşorare a statului social doar după campania electorală, atunci când a început să le utilizeze ca fundament ideologic pentru avalanşa de măsuri dure menite să salveze statul în detrimentul individului. Multe dintre aceste măsuri erau oportune pentru România, ţara care cheltuia mult mai mult decât îi permitea plapuma. Dar, dacă în perioada preelectorală guvernul Boc păcătuia prin orbire în faţa risipirii banului public, acum a dat în viciul acuităţii contabiliceşti, care vede prilej de economii şi acolo unde menţinerea unui anumit nivel este vital pentru funcţionarea organismului.  
„Pentru diminuarea riscurilor sociale rezultate din tendinţele demografice actuale, măsurile cele mai urgente ar trebui să vizeze copiii, familiile, mamele cu copii“, se recomanda în urmă cu un an în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice. Modul în care ministrul democrat-liberal Ioan Botiş înţelege să aplice recomandările de la Cotroceni este cel puţin bizar. În primul rând, se vor acorda facilităţi pentru cei care doresc să înfiinţeze creşe sau grădiniţe, dar ministrul nu poate preciza despre ce anume facilităţi este vorba, nicidecum să prevadă anii necesari pentru ca numărul de creşe şi grădiniţe să atingă pragul de satisfacere a cererii. Apoi se va inventa un nou cupon, de această dată pentru plata cheltuielilor legate de mersul la grădiniţă, din nou fără a se da alte detalii. În sfârşit, va fi stimulată „consistent“ plecarea mamei de lângă copilul ei de un an în favoarea întoarcerii la locul de muncă. Consistent înseamnă o sumă de bani care poate acoperi 60% din salariul unei bone angajate opt ore pe zi. Pentru ce toate aceste facilităţi, cupoane şi stimulente financiare? Pentru a mai face o mică economie la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, cheltuim nişte bani ca să economisim alţii. Logic, nu-i aşa?
Tabelele finanţiştilor nu pot stăvili cascada efectelor ce vor urma aplicării unei astfel de „filozofii“: evoluţia psihologică a unui copil de un an va suferi în absenţa mamei, mama va dezvolta sentimente de culpabilitate, familia va trece printr-un proces centrifug în lipsa elementului central – mama, natalitatea va cunoaşte o nouă prăbuşire, iar vârsta la prima naştere va creşte, consecutiv, şi frecvenţa problemelor de fertilitate.
În schimb, statul îşi va atinge obiectivul de a reduce din cheltuielile bugetare pe termen scurt, făcând abstracţie de argumentele unor somităţi precum Gary Becker, laureatul cu Nobel pentru economie, care demonstra impactul negativ asupra economiei provocat de scăderea susţinerii statului pentru creşterea copilului.