Vânătoare de capete luminate

De ce spunem „La Mulţi Ani, România!“ cu nisip între dinţi? De ce ferestrele cu tricolorul idealist arborat au devenit atât de rare? Ce sărbătorim noi pe 1 decembrie: o ţară din poezii, Camelotul din Balcani?
România nu e făcută din versuri, ci din oameni. Când între imaginea din poezii şi realitatea din stradă se întinde un spaţiu viran atât de mare, apare şi nisipul dintre dinţii noştri de români fericiţi că avem liber pe 1 decembrie. Suntem liberi să stăm la cârnaţi şi căldurică, în timp ce politicienii noştri înjură sub deja tradiţionala ploaie rece, mărunţindu-se din ce în ce până au ajuns să fie mai mici decât nişte sarmale. Dar nu a fost aşa dintotdeauna.
Orice comunitate socială are o nevoie psihologică de modele, de eroi. E una dintre condiţiile sănătăţii mentale. Or, moralul nostru subţiat nu se mai poate hrăni cu Mihaiviteji legendari. Cu ei mai putem construi doar mituri, nu structuri solide. Din primele avem din belşug, de ultimele ducem însă lipsă în prezent. Asta, cu toate că statul român modern va împlini în curând un secol. Dovadă de noroc, dar şi de construcţie straşnică.
O construcţie imaginată şi finalizată acum un secol de câţiva oameni de stat şi cu statură. Printre ei m-am oprit întâmplător la ardeleanul Alexandru Vaida Voevod. The Times scria despre român, în 1920, că este „un bărbat de un caracter ferm şi independent, posedând calităţi alese şi o inteligenţă politică rară“. Într-o perioadă în care dualismul era politica de stat a Imperiului Austro-Ungar, Vaida Voevod reuşise să pătrundă în anturajul Arhiducelui Franz Ferdinand, acolo unde susţinea cauza românilor transilvăneni asociindu-i României încă din 1905. Tot el a citit în parlamentul de la Budapesta, în octombrie 1918, declaraţia de autodeterminare a românilor, gest riscant, pentru care a primit ameninţări cu moartea cărora le-a răspuns: „Voi săruta mâna aceluia care va da în mine primul, căci atunci voi fi sigur că preşedintele SUA va avea a doua zi pe masă declaraţia mea“. Vaida a făcut şi greşeli, fiind unul dintre principalii stâlpi ai dictaturii carliste. Dar nu perfecţiunea este calitatea indispensabilă unui erou, ci capacitatea de a reuşi lucruri la care noi nici nu îndrăznim să visăm. Şi atât lui Vaida, cât şi unora dintre oamenii de stat contemporani lui le-a reuşit ceva la care puţini ar fi visat atunci: România.
Nu mai trăim o epocă în care să ne căutăm modele printre cadavrele de pe câmpul de luptă sau în închisorile comuniste. Candidaţii trebuie găsiţi astăzi prin birourile ministerelor sau în universităţi. Ştiu că acestea sunt două dintre cele mai complicate şi triste locuri ale României, dar, în acelaşi timp, acolo se fabrică viitorul. Mă uit la politicienii noştri mai mici decât nişte sarmale şi mă întreb/şi vă întreb: ce oameni de stat adevăraţi a produs România ultimelor două decenii? Cine sunt astăzi românii despre care, peste 50 de ani, se va vorbi cu respect în cărţile de istorie ale nepoţilor noştri?
Sunt întrebări care ne gâdilă subiectivismul, dar avem un îndrumar al istoricului britanic Paul Johnson, care identifică atributele esenţiale unui om de stat adevărat: independenţă a gândirii, puterea de a acţiona ferm şi consistent şi de a ignora influenţele media şi curaj în ciuda oricăror consecinţe. Oare trăieşte un astfel de personaj în România anului 2010? Dacă da, cu siguranţă nu-l cunoaştem, drept pentru care avem nevoie de o vânătoare de capete luminate.