De ce nu avem pieţe?

La mai bine de două decade de la căderea regimului Ceauşescu şi după cinci ani de când Europa ne-a recunoscut statutul de economie funcţională de piaţă, evidenţele ne pun în faţă o realitate necruţătoare: nu avem piaţă. Am încheiat tranziţia de la economia socialistă centralizată prin plan, dar nu către comunism şi economia de piaţă, ci către o ţară de tip bananier. Preocuparea către acumularea capitalului şi utilizarea acestuia în investiţii pe termen lung a sucombat într-un „consum invidios“, iar elanul către competiţia cu şanse egale a lipsit în condiţiile în care calea cea mai sigură spre câştig au constituit-o jefuirea activelor şi contractele cu entităţile publice obţinute pe „prietenii“ politice.
Educaţi în şcoala „pilelor şi relaţiilor“ a anilor ‘80, „descurcăreţii“ postdecembrişti s-au văzut peste noapte la cârma economiei româneşti. Şi au condus-o după cum au ştiut: prin improvizaţii, prin mituirea autorităţilor. Pe pieţe concurenţiale slabe a fost simplu, toată ineficienţa şi suficienţa clasei antreprenoriale româneşti fiind aruncate în spatele consumatorului, cu puţine alternative. Acesta a fost marele „secret“ al „succesului în afaceri“ al multor antreprenori locali, lichidaţi altminteri la primii paşi făcuţi în piaţă de multinaţionalele cu know-how corporativ.
Economia românească arată, aşadar, precum mediul de business local. Oamenii de afaceri postdecembrişti nu şi-au făcut banii prin talent antreprenorial, nici prin inovaţie şi cercetare (acestea lipsesc realmente cu desăvâşire), nici prin guvernanţă corporativă, nici printr-o politică de resurse umane având la bază meritocraţia şi nici într-un mediu concurenţial orientat către client. Banii erau uşor de câştigat în anii ‘90, când competiţia era slabă, dar şi în anii expansiunii iraţionale a creditului. Sumele acumulate au fost însă cu prea mare uşurinţă risipite pe consumul de lux, când nu au fost de-a dreptul îngropate în terenuri în prezent nevandabile. Este şi motivul pentru care nu avem un capital autohton consolidat sau companii cu anvergură regională, aşa cum deja există în Polonia. Din păcate, această realitate a unui capital românesc slab şi a unei clase antreprenoriale nepregătite le-a permis multinaţionalelor venite la noi să implementeze aici practici pe care nu şi le permit la ele acasă, unde pieţele interne sunt cu adevărat concurenţiale. Grupate în oligopoluri, nimicind cu uşurinţă pseudocompetiţia reprezentată de slab-organizatele firme locale, marile companii pe care le-am aşteptat de afară nu s-au aşezat în avangarda capitalismului pentru a construi o adevărată economie de piaţă în România. Acestea s-au aşezat în zone de unde extrag rentă din societatea românească, unde consumatorul rămâne cu spatele la zid. Cumpărarea pe nimic a activelor naţionale, exploatarea sălbatică a resurselor naturale, inflamarea bulei imobiliare, expansiunea nesustenabilă a creditului pentru consumul mărfurilor din import şi distorsionarea comerţului cu amănuntul de către marile lanţuri de hipermakerturi sunt marile „realizări“ ale capitalului occidental din ultimii zece ani. Mai abitir decât oamenii de afaceri români şcoliţi la şcoala de partid, la UTC sau la Secu’, multinaţionalele venite pe la noi au ştiut să se aşeze sub umbrela protectoare a unui stat de tip fascist, mare protector al corporaţiilor. Dacă azi nu avem pieţe, acest lucru se datorează şi politicilor la limita cartelului implementate de „investitorii strategici“ occidentali. Aruncând o privire prin România largă, unde slugărnicia reprezintă un model de succes şi ciozvârta de la stat cea mai sigură sursă de venit, ne dăm seama că nici nu avem cum să avem pieţe. Existenţa acestora, competiţia cu şanse egale presupune existenţa unor oameni liberi, deopotrivă în clasa antreprenorială şi pătura consumatorilor. Ca şi în dilema „oul sau găina“, nu ştim care este cauza şi care este efectul: nu avem pieţe pentru că avem puţini oameni liberi sau numărul oamenilor liberi este într-atât de mic tocmai pentru că nu avem pieţe. Este un cerc vicios care întârzie dezvoltarea economiei naţionale.