Atunci când pe maidanul dintre blocuri alergam liberi după minge, ei ne stricau jocul. Întotdeauna se găsea o fereastră de unde un cap cu bigudiuri striga ciudos la noi: ”Plecaţi mă d-aci că-mi spargeţi parbrizul la maşină”. Plecam, izgoniţi de frica unuia. Cu timpul, am început să-i recunosc pe cei care, indiferent de vârstă, ne puteau strica jocul şi felia creativă a vieţii. Am învăţat să-i evit şi să-i anihilez dar niciodată nu mi-am închipuit că ei vor primi un rol atât de important pentru istoria ţării mele.
Puţine sunt acele jocuri în care toţi au câte ceva de câştigat. Programele prin care Uniunea Europeană oferă bani gratuiţi României sunt o astfel de rară ocazie. Miliarde de euro sunt date românilor pentru a-şi dezvolta afacerile, pentru a-şi construi drumuri sau pentru a-şi curţa natura. Dar cum ”muieţi ţi-s posmagii?” se întreabă doar pe româneşte, niciunui european nu i-a trecut prin minte că, punându-ne banii pe masă, noi nu vom reuşi să-i luăm şi să-i cheltuim. Dar iată că se întâmplă. Un studiu independent KPMG, care face bilanşul absorbşiei fondurilor europene la jumătatea intervalului bugetar 2007-2013, ne-o spune verde în faţă: dintre ţările noi membre UE, România este pe ultimul loc. Dacă la rata contractării de fonduri europene nu suntem chiar lanterna roşie (fraşii bulgari ne salvează din nou), ocupăm ultima pozişie acolo unde contează cel mai mult: românii au pus fizic mâna doar pe 7% din banii pe care Europa i-a adus pe masă. 7%! Letonii, ocupanşii primului loc, au deja în buzunare 30% din banii europeni, iar polonezii 16%. De ce se întâmplă asta?
De obicei indiferenşi în astfel de chestiuni, politicienii români, în special cei care se freacă zilnic de colegii de la Bruxelles, au început să vorbească pe şleau. Comisarul european Dacian Cioloş a menţionat limpede corupţia şi birocraţia care guvernează domeniul fondurilor europene şi a descris fără reţineri fanariotismul funcţionarilor români. Deşi mai diplomat, Teodor Baconschi, ministrul de externe, nu a putut omite nici el să vorbească despre birocraţia sistemului. Leonard Orban, consilier prezidenţial şi fost comisar european, a lovit şi el: ”Deşi dăm vina pe Comisia Europeană pentru birocraţia exagerată, de multe ori vina ne aparţine nouă. Instituţiile române au simţit nevoia să se protejeze mai mult decât se protejează alţii. Oamenii preferă să fie foarte stricţi şi să ceară acte care poate nu se justifică decât să poată fi acuzaţi, la un moment dat, că nu au fost suficient de intransigenţi. Lucrurile sunt atât de birocratice încât, de multe ori, administraţia locală şi mulţi beneficiari privaţi spun «nu ne mai trebuie, renunţăm»".
Orban are dreptate. Primarii îţi petrec ore întregi semnând hârtii peste hârtii, toate solicitate de economiştii instituţiei care, speriaţi de arestările din ultima vreme, au devenit mai catolici decât Papa. Ceea ce nu le împiedică pe rudele acestor ştampilozbiri să solicite şi să câştige grase contracte europene pentru renovarea unui salon de machiaj. Această birocratizare excesivă este şi o metodă eficientă a ştampilozbirilor de a-şi impune şi menţine puterea în sistem. Procedurile fiind atât de complicate, fără ajutorul lor nimeni nu poate naviga cu succes către o finanţare europeană.
Atunci când oamenii aflaţi în trei dintre cele mai importante funcţii legate de fondurile europene se pronunţă atât de categoric împotriva castei birocrate, te aştepţi că sistemul se va zgudui. Mai ales că riscăm să ieşim pe locul doi într-o cursă în care alergăm singuri. Dar în afara declaraţiilor, mare lucru nu s-a întâmplat până acum. Cum nu există un Departament Naţional Antibirocraţie, ne rămâne doar să-i rugăm fierbinte pe tipii cu ştampilele: oameni buni, vă rugăm nu ne mai stricaţi jocul.
