Un copil scobind cu un briceag ruginit intr-o gutuie stricata si alti trei asteptind cu priviri flaminde sa primeasca si ei cite o bucata; o coliba de chirpici, in fata careia un barbat priveste neputincios la cei patru micuti. Nu este vorba nici de o imagine dintr-un film, nici de vreun tablou celebru pictat in perioada renascentista, ci de realitate. Un crimpei din viata unor copii crescuti la marginea orasului Craiova pe buza unui tomberon; copii care-si impart mincarea cu maidanezii orasului, nestiind ce inseamna sa te culci satul sau sa-ti fie cald iarna.
Ana Briceag si Samir Magadau s-au cunoscut in urma cu zece ani. Nu erau nici bogati, dar nici mai saraci ca altii. El avea un serviciu care-i ajungea sa plateasca o gazda si sa asigure traiul familiei. Apoi au inceput sa apara copiii, el a ramas fara serviciu si parca toate necazurile s-au abatut asupra lor. Nu si-au mai putut permite o gazda si au fost nevoiti sa se mute intr-un vagon parasit, unde nu li se cerea sa plateasca nici chirie, nici intretinere. „N-aveam ce sa facem. Trebuia sa stam acolo, nu aveam altceva mai bun. Acolo mi s-a imbolnavit copilul si mi-a murit. Avea sapte luni si a facut o infectie intestinala“, spune Samir cu privirile pierdute. Din alocatiile copiilor, singurele venituri ale familiei, barbatul a reusit sa ridice o casuta din chirpici in care traiesc in prezent sapte suflete; doi adulti si cinci copii, cel mai mic membru al familiei avind doar citeva zile, iar cel mai mare dintre copii, Florina, sapte ani.
Cu toata saracia, tatal nu vrea sa isi dea copiii la orfelinat
Fara serviciu, cu cinci copii pe cap si primind doar citeva sute de mii din alocatii, familia Magadau isi duce zilele scormonind prin gunoaie. Acolo gasesc haine, ce sa puna pe foc iarna, cu ce sa-si astimpere foamea. „Nu mai vindem nici sticle, nici fier pentru ca n-avem cu ce sa le caram. Mincam ce gasim prin gunoaie; cite o bucata de piine, mai o leguma stricata. Asta este, nu avem ce face. Si asta care are un an si ceva tot din gunoaie maninca“, spune Samir. Singurul „privilegiat“ este Leonar, mezinul familiei, care cel putin pentru moment are parte de o masa mult mai buna decit a fratilor sai. Micutii nu stiu cum este sa nu-ti fie foame sau iarna sa nu-ti fie frig. Florina si-ar dori sa mearga la scoala, asa cum vede ca fac alti copii trecind cu ghiozdanul in spate, dimineata, prin fata cocioabei in care locuieste. Dar cu ce sa mearga daca nu are in casa nici macar un creion cu virful bont. Samir si-ar dori ca toti copiii lui sa duca o viata mai buna, dar n-ar vrea sa se desparta de ei: „Nu pot sa spun ca nu m-am gindit sa-i duc intr-o casa de copii, dar n-am putut. Sint copiii mei si ce o sa maninc eu o sa manince si ei.“ O bucata de piine gasita prin gunoaie sau o leguma stricata…
