De ce doarme Aghiuţă mioritic?

Va rămâne anul 2011 în istorie drept anul indignării? Totul a început cu primăvara arabă, atunci când doi dictatori importanţi din nordul Africii au fost răsturnaţi de revolte populare. Dar, surprinzător, enervarea nu s-a oprit în ţările sărace, ci a migrat în prospera Europă. Pe rând, au apărut revolte violente la Atena, ieşiri în masă la Madrid şi huliganisme molipsitoare la Londra. În Chile şi în Israel, mulţimile protestează împotriva scăderii nivelului de trai. Parcă a intrat ghiavolul protestului în oameni. Dar, deşi unele televiziuni încearcă să-l stârnească şi pe Aghiuţă mioritic, orătania doarme nestingherită.
Nimeni nu este protestatar din naştere, ci ca urmare a împrejurărilor sociale în care trăieşte. Impulsivii de profesie (şi e plină România de ei) se pot grăbi să aprindă scânteia revoltelor, dar pălălaia izbucneşte doar atunci când anumite condiţii sunt îndeplinite. Coloana vertebrală a oricărui protest este pofta de consum a individului (sau „apetitul de consumaţie“, cum îi spunea Constantin Rădulescu-Motru). În vremuri de recesiune economică, această poftă creşte considerabil şi, dacă această creştere apare în contextul unui stat cu autoritatea slăbită, atunci mediul e propice pentru apariţia unui protest. Însă, pentru a nu se rezuma doar la o brutală explozie de furie (ca în Anglia), protestatarii au nevoie de o alternativă. Atâta timp cât nu va exista un răspuns la întrebarea „Ce punem în loc?“, protestul va continua până ce frustrările participanţilor se vor consuma. Iar apoi, balonul se va dezumfla.
Numărul participanţilor oferă energie unui protest şi îngroşarea lui poate fi obţinută prin propagandă. Aceasta este însă limitată de rezistenţa naturală a individului la mobilizare şi manipulare. Două fenomene pot înfrânge această rezistenţă: spiritul de turmă şi solidaritatea. Dacă solidaritatea este o formă superioară a conştiinţei umane care impune un sacrificiu conştient, spiritul de turmă este rezultatul imitaţiei. Când lipiciul unui protest este dat de solidaritate, întreruperea protestului devine foarte dificilă, dar atunci când spiritul de turmă este cel care-i adună pe oameni, nu-i nevoie de un tanc pentru a sparge manifestaţia, ci de un camion cu bere.
Dar această bucătărie explozivă are nevoie de un ingredient esenţial: duşmanul. Există o specie aparte de revoluţii, din cele care au loc o dată la câteva decenii, pentru care duşmanul nu este atât de important. Astfel de proteste se bazează pe conflictul dintre interesele individului şi ale comunităţii sale şi cutumele sociale în care acesta trăieşte. Energia de nestăvilit a acestor revoluţii este întreţinută de idealurile participanţilor (cazul primăverii arabe).
Atunci când idealul lipseşte, revoluţia se întreţine prin conflictul dintre grupuri de indivizi cu interese opuse (ca în Spania sau Grecia). Totul se transformă într-o revoluţie a burţilor, în care satisfacerea apetitului de consum primează şi este suficientă. Revoluţiile burţilor sunt frecvente şi statul este duşmanul desemnat. De replica lui, puternică sau slabă, depinde reuşita protestului.
Noi, românii, după atâtea decenii de sărăcie, avem o poftă de consum uşor de satisfăcut, iar spiritul de turmă domneşte în mijlocul unui popor tânăr şi încă lipsit de spirit comunitar. Această combinaţie este somniferul cel mai eficient pentru acel Aghiuţă protestatar care zace în fiecare dintre noi.