„Lumea trece printr-o transformare deosebit de importantă“. E suficient să urmărești evenimentele internaționale pentru a constata că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, nu a exagerat când a declarat asta. Pentru mai multă precizie, Isărescu ar fi putut adăuga că Europa este continentul deasupra căruia această transformare apasă cel mai greu. Ceasul a început deja să ticăie și evenimentele care urmează vor schimba radical felul în care ne raportăm astăzi la cel mai important moment din istoria postdecembristă a României: intrarea în Uniunea Europeană.
Vestitorii acestor transformări au apărut deja. Niciodată, în ultimii 60 de ani, nu s-a mai vorbit atât de mult pe bătrânul continent despre Statele Unite ale Europei. Subiectul e vechi: în 1946, Churchill cerea la Zürich „ceva care vă va uimi, un fel de State Unite ale Europei, bazate pe un parteneriat între Franța și Germania“. Apoi, la începutul anilor ‘50, a intrat în scenă grupul de politicieni care a schimbat continentul: Konrad Adenauer, cancelarul RFG, Robert Schumann, ministrul de externe francez, și Alcide de Gasperi, premierul Italiei. Toți catolici dedicați, toți bătrâni și, mai presus de toate, deși având trei cetățenii diferite, toți vorbitori nativi de germană. Pentru ei, inima Europei era pe Rin, acolo unde se întâlnesc granițele Franței, Germaniei și Belgiei. Nu din idealism, ci dintr-un pragmatism bine aplicat, a apărut atunci Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, strămoșul UE, o uniune vamală care nu țintea deloc spre federalismul european, ci spre ștergerea ostilității franco-germane. Și le-a ieșit de minune.
EUROPA ÎȘI SCHIMBĂ ROȚILE
De atunci, Uniunea Europeană a devenit un caz unic de organizație internațională alcătuită din 27 de membri cu drepturi egale și interese nu întotdeauna convergente, dar care are multe dintre trăsăturile unui stat unitar: legi, granițe și moneda comune. Tocmai de aceea, Uniunea Europeană a ajuns să semene cu un automobil care încearcă să circule pe roți de bicicletă. Era suficient un vânt mai puternic pentru ca această fragilă mașinărie să fie amenințată. Și vântul s-a transformat în furtună: criza datoriilor suverane. Tot din pragmatism, conducătorii Europei au devenit brusc conștienți de necesitatea de a schimba roțile și, în februarie 2011, cancelarul Germaniei și președintele Franței avansau prima versiune, radicalizată, a unei guvernanțe economice europene comune. Mă întrebam atunci când joaca Europei de-a imperiul franco-german va înceta să fie un simplu joc. Răspunsuri au tot venit în ultimele săptămâni: după câteva luni de acomodare și negocieri, a început să se discute din nou despre Statele Unite ale Europei. După 60 de ani.
Fie că e vorba de socialiștii Gerhard Schroeder, Jacques Delors sau de democratul Wolfgang Schauble, fie că e vorba de președintele Băncii Central Europene, Jean-Claude Trichet, sau de Antonio Borges, șeful unității europene a FMI, cu toții vorbesc despre cedarea suveranității naționale în favoarea Bruxellesului și despre trecerea uniunii monetare europene la nivelul superior: uniunea fiscală. Schimbarea de discurs a liderilor europeni este notabilă în contextul popularității din ce în ce mai scăzute a Uniunii Europene în rândul popoarelor care o alcătuiesc.
CE-I MAI POATE ȚINE ÎMPREUNĂ PE EUROPENI?
Deși Bruxellesul nu a făcut o tradiție din respectarea dorințelor poporului, un nou tratat al UE, fără de care uniunea fiscală va fi precară, va ajunge mai devreme sau mai târziu în fața plebiscitului popular. Este locul unde atât Angela Merkel, cât și Nicolas Sarkozy (că să vorbim doar de francezi și de germani) vor avea mari probleme. Deja, în Germania, opoziția cetățenilor se aude prin vocea parlamentarilor, reprezentanții lor direcți. Horst Seehofer, liderul social-creștinilor bavarezi (aliați foarte importanți ai Angelei Merkel) s-a pronunţat clar: „Nu dorim un super-stat european“. Departe de a fi o opinie izolată, nemții nu doresc să-și vadă banii din taxe cheltuiți pentru salvarea „leneșilor“ din sud, cu atât mai puțin să le permită acestora să aibă un cuvânt de spus în afacerile lor interne. Cedarea suveranității către Bruxelles nu este prea populară nici în sudul Europei, acolo unde oamenii se tem de duritatea austeră a unui eventual stat european guvernat pe principii germane.
Problema cea mai mare este dispariția lipiciului care-i ținea împreună pe europenii care vorbesc limbi diferite și ai căror bunici se omorau pe front, cu doar șase decenii în urmă. Democrația, libertatea sau statul de drept nu sunt cele care îi leagă pe europeni, ci „modelul social european, în contrast revelator cu stilul de viață american“ (Tony Judt). Statul social european este pe moarte și Angela Merkel nu poate să-l resusciteze: „calea de ieșire din criză este austeritatea și integrarea fiscală mai intensă a statelor din zona Euro“. Dispariția acestui model social i-a scos în stradă și pe spanioli, și pe greci, iar pentru a-i ține împreună pe europeni, liderii politici trebuie să găsească un nou liant. Care va fi acesta?
De răspunsul la această întrebare depinde viitorul european al României, dar și al vecinilor săi. Dacă, până în 2010, nimeni nu vorbea public despre o Europă în două viteze, astăzi acest subiect este mai mult decât abordabil. Wolfgang Schauble, ministrul german de finanțe, a admis recent că noul proiect european va crea o „disociere clară“ între cele 17 state din zona euro și celelalte. În Spiegel, fostul cancelar german socialist, Gerhard Schroeder, o felicita pe succesoarea sa, creștin-democrata Angela Merkel, pentru că a renunțat la opoziția față de o Europă în două viteze și pentru că agreează ideea unui nucleu european dur format din statele zonei Euro. Încă de la începutul anului, englezii de la The Times considerau apariția acestei Europe în două viteze, „cu un miez federal complet integrat și o coaliție flexibilă de parteneri comerciali în exterior“, ca fiind o certitudine. Săptămâna trecută, mai mulți parlamentari germani (din coaliția condusă de Angela Merkel) au cerut chiar expulzarea Greciei din zona euro.
NU ZI HOP…
Ambalajul în care Statele Unite ale Europei vor fi vândute alegătorilor germani și francezi ar putea fi o reîntoarcere la Europa lui Adenauer, cea a cărei inimă se află pe Rin. În plus, din acest miez european vor lipsi noii estici, cei care deranjează atât de mult etosul occidental. Va fi astfel reparată o mare greșeală, cum este percepută la Bruxelles acceptarea României și Bulgariei în UE și, în lipsă de altceva mai bun, frica de străini va deveni lipiciul Statelor Unite ale Europei.
Acest context aruncă o nouă lumină asupra aparent grăbitei adoptări a monedei Euro în Estonia, la începutul dificilului an 2011, dar, mai ales, asupra eforturilor disperate ale României și Bulgariei de a fi acceptate în zona Schengen, deși beneficiile practice sunt neînsemnate. Perspectiva apariției unor State Unite ale Europei, modelate pe scheletul zonei Euro, transformă aderarea României și Bulgariei din 2007 dintr-un eveniment istoric în ceea ce este doar primul pas al unui proces îndelungat cu final incert. Europa va fi compartimentată astfel: la clasa întâi vor călători membri de încredere (se vor face și câteva excepții, de dragul vechimii), la clasa a doua vor fi ținuți nordicii cu apetența lor pentru independență și esticii evoluați (polonezii, ungurii, balticii), iar la clasa a treia se vor înghesui repetenții bulgari și români. Pentru britanici se va găsi, ca întotdeauna, o soluție excepțională. Astfel, integrarea europeană va deveni un dans în trei pași: primul – acceptarea în club, al doilea – acceptarea în zona Schengen, al treilea – acceptarea în zona Euro. Drepturi depline și egale vor avea doar cei care au străbătut toate mișcările. Doar aceștia vor fi cetățeni deplini ai Statelor Unite ale Europei.
JUMĂTATEA PLINĂ PAHARULUI
Deși Angela Merkel a susținut marți că Grecia nu va fi exclusă din zona euro, este greu de crezut că proiectul Statelor Unite ale Europei, în forma descrisă mai sus, nu este deja bătut în cuie pe birourile liderilor europeni. Speranța că Angela Merkel vrea să caute o altă soluție se sprijină doar pe istoria sa personală, care este strâns legată de estul comunist al Germaniei. Este puțin probabil că această simpatie va învinge pragmatismul politicianului și dacă da, este și mai puțin probabil ca simpatia să bată până deasupra României și Bulgariei. Cele două țări se pot considera victimele vechiului proverb „nu zi hop până n-ai sărit șanțul“.
Să vedem însă și jumătatea plină a paharului. De cinci ani, atât diplomația românească, cât și clasa politică păreau a nu-și găsi un obiectiv comun, de vreme ce aderarea la UE fusese bifată. Viitorul cadru va impune însă un nou scop, unul istoric: traversarea tuturor pașilor necesari pentru a deveni parte deplină a Statelor Unite ale Europei. În ciuda vociferărilor de la București, anumite reproșuri aduse României de către occidentali – corupția, un stat de drept slab, incapacitatea de absorbție a fondurilor europene – sunt îndreptățite. Într-o țară condusă de mulți hoți, destui incompetenți și câțiva profesioniști, Statele Unite ale Europei vor fi o veste bună pentru cei din urmă și una proastă pentru primii. Dar neîndeplinirea condițiilor de aderare la zona Euro va deveni criteriu de excludere de la ospățul european, ceea ce ne va afecta pe toți deopotrivă. Că unii politicieni sunt deja conștienți de noua situație o dovedește grabnica propunere de a introduce în Constituția României un deficit bugetar de maximum 3%. Condiția este deja obligatorie în zona Euro, iar politicienii români se obișnuiesc cu ideea că integrarea în Europa nu s-a terminat, ci abia începe. Căci vopsirea indicatoarelor cu steluțe aurii nu transformă satele românești în sate europene. Vom avea lideri politici capabili să catalizeze această transformare? Este a doua întrebare de care depinde viitorul european al României.
• Vlad Mixich
