Deși pentru mulți pare un termen neinteligibil, taxa de clawback poate fi înțeleasă cu ajutorul unui singur cuvânt: gheară („claw“ în engleză). Actorii principali din sistemul medical – statul, producătorii și comercianții de medicamente – se luptă să pună mâna pe o parte cât mai mare din banii acelor români care contribuie la Fondul Național de Asigurări de Sănătate. Și cum miza este consistentă, taxa de clawback a devenit una dintre cele mai disputate prevederi legislative ale ultimilor trei ani.
Ulciorul fără fund
Statul român are datorii uriașe la furnizorii de medicamente, datorii acumulate în ultimii ani. Una dintre cerințele prioritare ale Fondului Monetar Internațional a fost achitarea acestor datorii (arierate) a căror dimensiune amenință blocarea sistemului medical. În august 2010, statul a alocat 1,9 miliarde de lei pentru plata datoriilor către furnizorii de medicamente, dar, după efectuarea plăților, experții FMI au constatat că valoarea absolută a arieratelor scăzuse cu doar 600 de milioane de lei. Cum de a fost posibil așa ceva? Se pare că farmaciile nu au transmis toate facturile caselor de asigurări de sănătate deoarece știau că fondurile alocate compensării medicamentelor nu erau suficiente. În momentul în care au apărut bani noi, facturile au fost raportate. Și, ca într-o poveste, din ulciorul fără fund au început să răsară neîncetat noi și noi arierate. Această situație a fost declanșată în anul electoral 2008, atunci când ministrul Eugen Nicolaescu a eliminat plafoanele de la farmacii, prin care erau ținute sub control cheltuielile cu medicamentele compensate. Reacția privaților a fost una naturală: vânzări cât mai mari pentru a obține profituri cât mai mari. În România, principalul partener de afaceri al industriei farma este statul, care compensează parțial sau total prețul unui anumit număr de medicamente. Producătorii, distribuitorii și farmaciile vând medicamente compensate pe datorie: statul le promite onorarea promptă a datoriei, iar cetățeanul se așteaptă să primească medicamente compensate în contul plăților pe care le face lunar către Fondul Național de Asigurări de Sănătate, oblăduit de același stat român. CE PROSTIE! Doar că aici apar defecțiunile: din cele 22 de milioane de români asigurați, aproximativ 11 milioane nu plătesc contribuții la aceste asigurări, dar așteaptă serviciile cuvenite tuturor. În plus, tot în anul electoral 2008, contribuția românilor la asigurările de sănătate a fost redusă de la 14% la 10,7%, mult sub media contribuțiilor plătite de ceilalți europeni. Concluzia: respectând filozofia profitului, industria farma a început să vândă din ce în ce mai multe medicamente pe datorie, odată ce restricțiile plafoanelor au fost ridicate. În acest timp, statul român și-a tăiat singur creanga de sub picioare, reducându-și veniturile din motive electorale. Nu a durat mult până ce datoriile deveniseră mult mai mari decât ce ar fi putut plăti vreodată România. Prostia era atât de mare încât statul a căutat rapid o nouă sursă de finanțare și, luând exemplul altor țări europene (Belgia, Spania, Ungaria etc.), a găsit-o. Taxa de clawback a fost introdusă printr-o ordonanță de urgență în 2009, dar a rămas orfană de normele de aplicare. Din cauza acestei inexplicabile amnezii guvernamentale, industria farma nu a mai plătit nimic în plus.
Adversarii intră
în ring
În urma situației din 2010 (descrisă mai sus), Guvernul României a trebuit să revină asupra acestei taxe extrem de nepopulare în rândul uneia dintre cele mai profitabile industrii mondiale, cea farmaceutică. Pe scurt: taxa de clawback impune producătorilor de medicamente – nu distribuitorilor și nici farmaciilor – să returneze statului român o parte din profitul realizat în urma vânzărilor de medicamente compensate care depășesc suma alocată acestora de la Fondul Național de Asigurări. De exemplu, dacă statul alocă o sută de milioane pentru consumul de medicamente compensate, dar farmaciile vând de 150 de milioane, pe diferența de 50 de milioane producătorii trebuie să plătească o taxă. În jurul acestei idei s-au azvârlit multe mesaje publice în ultimul timp. Susținătorii taxei afirmau că, în România, consumul de medicamente a luat-o razna. Au dreptate. CNAS cheltuieşte un sfert din fondurile sale cu medicamentele, unul dintre cele mai mari procentaje din Europa. 20 dintre cele mai prescrise medicamente din România sunt produse farmaceutice noi și scumpe, ceea ce este neobișnuit în Europa. Cel mai adesea, acestea sunt parte a Programelor Naționale de Sănătate – care înregistrează cea mai mare creștere a finanțării în ultimii ani – și sunt, de obicei, total compensate și prescrise în special în județele sărace și în centrele universitare (conform experților Băncii Mondiale). În cadrul Programelor Naționale de Sănătate, se înregistrează, de altfel, și cele mai mari datorii ale statului către industria farma. Uneori, chiar anumite segmente ale statului încurajează aceste cheltuieli necugetate. Procesul alcătuirii listelor de medicamente compensate – care intră în atribuția comisiilor din Ministerul Sănătății – este „netransparent, inconsistent și prea puțin bazat pe date practice“ (raport al experților FMI). Se ajunge astfel ca, în România, să se compenseze tratamentul cu extracte de gingko biloba. În plus, vânzările de medicamente asupra cărora marii producători internaționali nu mai au patent (așa-numitele generice) nu sunt încurajate, volumul acestora scăzând în ultimii ani. Când ați cerut ultima dată la farmacie „aspirina cea mai ieftină, nu cea mai scumpă“? Adversarii taxei afirmă că, în România, consumul de medicamente este mult mai redus decât în restul Europei. Și ei au dreptate. Cheltuielile României cu medicamente per capita sunt cele mai mici, doar 172 de euro comparativ cu media europeană de 376 de euro sau cu maximul înregistrat în Grecia (584 de euro). Ca procent din PIB, cheltuielile României cu medicamentele sunt de 1,4%, sub 1,7% cât este media europeană (Eurostat). Apoi, comerțul cu medicamente este deja suprataxat în România, TVA-ul pentru medicamentele compensate fiind de 9% față de zero în Marea Britanie sau Suedia. România este și una dintre țările europene origine a comerțului paralel, dat fiind prețul mic impus de statul român producătorilor. Comerțul paralel apare atunci când un distribuitor cumpără medicamente de la producătorii din țări cu medicamente ieftine (România fiind una dintre țările europene cu cele mai ieftine medicamente în momentul punerii pe piață) și le exportă în țări cu prețuri mai mari, unde sunt vândute direct în farmacii. Această practică legală, dar imorală, duce la scăderea accesului românilor la anumite medicamente.
GHEARA
Concluzia – fiecare parte comunică doar jumătatea de adevăr care o pune în lumina cea mai bună, bazându-se pe faptul că există trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfruntate și statisticile. Adevărul complet este că statul român investește mult prea puțini bani în consumul de medicamente comparativ cu restul țărilor europene (România alocă sănătății sub 5% din PIB, ultimul loc în UE), iar acest consum nu este modelat în favoarea pacientului, ci mai degrabă în favoarea intereselor industriei farma. Nu are rost să intrăm în detalii și mai tehnice legate de noua taxă clawback. Este suficient să precizăm că este o măsură bună luată de guvern, dar a cărei aplicare va fi injustă pentru unii actori din sistemul care-i cuprinde pe producători, distribuitori și farmacii. Dintre aceștia, doar producătorii vor suporta povara, căci diferența care va fi taxată (cea de 50 de milioane din exemplul de mai sus) conține și adaosurile de profit ale farmaciilor și distribuitorilor. România este și aici un caz particular: la prețul de producător cu care medicamentul intră pe piață se adaugă marja distribuitorului și cea a farmaciei, care cresc (alături de TVA) prețul final la achizația de către pacient. Acest preț este cel decontat de CNAS și luat ca referință în calcularea taxei de clawback, iar distribuitorii și farmaciile din România au printre cele mai mari marje din Uniunea Europeană (raportul SCRIP). Iată cum, atunci când Dan Zaharescu, directorul executiv al Asociației Române a Producătorilor Internaționali de Medicamente, spune pentru HotNews.ro că „a introduce un asemenea mecanism de taxare a producătorilor de medicamente înseamnă să-i obligi practic să acopere deficitul bugetar al României în privința nevoii de medicamente“, el are dreptate. Paradoxul este că dreptate are și Lucian Duță, directorul CNAS, atunci când susține că scopul acestei legi este stoparea generării de arierate și că „piața farmaceutică mai trebuie susținută și de către producători, nu doar de noi“. Realitatea poate avea mai multe fațete, în special atunci când o lege justă este aplicată defectuos. Dar această taxă nu este un panaceu al sistemului medical românesc. Dacă nu va fi dublată de câteva măsuri esențiale, precum refacerea listei de medicamente compensate și introducerea unor criterii clare de eficiență terapeutică și economică a acestora, clawback-ul va fi doar o gheară pusă în gâtul producătorilor, care va îmbunătăți bilanțul contabil al statului, dar nu și sănătatea oamenilor.
