Lumea va fi altfel!

Dimineata ma trezesc cu ochii cirpiti de somn si dau drumul la televizor sa aflu daca s-a intimplat ceva peste noapte, in orele in care mai mult am vegheat decit am dormit. De fapt, de la 11 septembrie incoace, noi, constient sau inconstient, asta facem, veghem. Razboiul impotriva terorismului pentru Romania, pina una-alta, este o sintagma care nu ne implica, dar, paradoxal, ne afecteaza. Departe de America sau de Afganistan, ne ducem saracia, insa ceva s-a schimbat si in noi. Sentimentul de spaima de la inceput a fost inlocuit, incet-incet, cu unul de teama, o teama care se cuibareste si mai bine in sufletul nostru. Insidios, fara sa putem face mai nimic. Sintem legati de miini si de picioare, asteptind tematori o sentinta necunoscuta sau, dimpotriva, cu sanse mici, izbavirea. Simtim cu totii, ni se repeta in fiecare zi „ca lumea nu va mai fi aceeasi“, ca „lumea va fi alta“, insa toate aceste „vesti“ nu sint altceva decit niste avertismente. Sintem avertizati, cu alte cuvinte, ca va fi rau de aici inainte, dar, ingrijorator, nu ne poate spune nimeni cit de rau. Va fi rau. Si atit. Lumea a primit in fatidica zi de 11 septembrie o lovitura ingrozitoare, a fost injunghiata pe la spate si, in mod incredibil, tot lumea isi asteapta sentinta. Vom fi condamnati, dar nu stim la ce. Destinul inca delibereaza la sentinta noastra, la soarta noastra. Vom putea fi condamnati pe viata la nesiguranta, e una dintre sentintele posibile, pedeapsa cea mai mica, sau putem fi condamnati pur si simplu, fara sa ni se spuna in ce va consta acest lucru.

Evenimentele interne, la umbra razboiului dus impotriva terorismului, nu mai razbat, se aud estompat si parca nimanui nu-i mai arde de ce se intimpla in jurul sau, ci, paradoxal, de ce se intimpla in lume. Scandalurile traditionale declansate pe malul Dimbovitei, care altadata, in conditii normale, ar fi acaparat toata atentia opiniei publice, nu mai intereseaza pe nimeni, stingindu-se repede, asa cum au si aparut, si jalnic. Ne cuprinde uneori sentimentul dramatic, uitindu-ne la ce se intimpla in lume, ca n-are nici un rost ceea ce facem. Este si nu este asa. Romania trebuie sa-si vada de treburile ei, sa-si rezolve problemele, sa mearga inainte. N-are rost sa iesim pe ulita lumii si sa ne jelim viitorul. Am jelit suficient trecutul si am facut o vocatie din a ne jeli prezentul. Stiu ca e usor de spus, dar greu de facut, dar in fata unor astfel de perspective deloc roz, ba dimpotriva, munca ramine singurul refugiu. Si nu e rau deloc!