Iesirea in lume

Mai multi cunoscuti si prieteni au inceput in 1990 cite o mica afacere. Unii s-au orientat catre ceea ce era mai simplu in acea vreme. Au gasit cite un furnizor extern, mai important sau de mina a doua, de produse si servicii care lipseau pe piata si au format o companie de import. Calculatoare, imprimante, telefoane, haine, pantofi, pasta de dinti, sucuri de fructe, cite in luna si in stele. Au aparut ciudatenii: unul dintre acesti cunoscuti importa din Egipt sucuri de fructe, ambalate la cutie de carton, carind cu vaporul mii de tone de apa colorata cu zahar. Altul aducea ceasuri cu sacul din Taiwan si Malaiezia. Unul a mers de citeva ori in China si a inceput sa importe biciclete.

La inceputurile vietii lor private, acesti oameni aveau o problema majora, respectiv nu gaseau valuta pe piata pentru plata importurilor. Cita munca, energie, timp, relatii irosite pentru a se procura suma necesara platii unui container cu produse din import!!! Publicul cumpara marfa, orice puneai pe piata se vindea cu viteza luminii, indiferent de cit de scump era. Am un foarte bun prieten, care in 1991-1992 a adus mii de televizoare color, nu de cea mai buna calitate, dar destul de bune incit sa functioneze si astazi, desi nu au telecomanda si au o banda ingusta de programe. Vinzarile din acea vreme au fost in general de obiecte de unica folosinta sau alimente, respectiv daca un obiect cumparat atunci se strica, e greu sa-l mai repari, nu sint piese de schimb, iar inventivitatea romanului nu are prea mult succes daca nu ai piese de schimb sau o carte tehnica.

Unii dintre acesti cunoscuti au acumulat cite ceva. Si-au schimbat casa, masina, si-au imbracat familiile, nu cu excese, dar decent si vizibil. Multora li s-a acrit de comertul de import in toamna anului 1996 – iarna lui 1997, cind au importat produse la 3.500 de lei dolarul, le-au pus in vinzare cu preturi asteptind un curs de 4.000 de lei dolarul, iar in februarie 1997, cind au recuperat banii din reteaua comerciala, cursul era de 9.000 de lei pe dolar. Pierdusera jumatate din ceea ce acumulasera in mai putin de trei luni. Asa ca o parte din ei s-au reorientat catre productie. Au cumparat utilaje, tehnologii, hale industriale, au angajat oameni si au inceput sa produca. Ghinionul lor. Caci anii ’97-’99 au fost cei mai cumpliti pentru orice producator roman, ca sa nu mai vorbim de importatori. Standardul de viata scadea, vinzarile, de asemenea, comerciantii dadeau din colt in colt, banii din reteaua de distributie veneau din ce in ce mai greu, materiile prime si materialele se scumpeau, asa ca reluarea ciclului de productie era din ce in ce mai dificila. Unii au apelat la Iohn: au gasit cite o firma occidentala mai mare, cu marci stabilizate pe piata, care le-au dat specificatiile produselor, le-au adus ceva componente si au inceput sa produca pentru aceste firme obiecte cu marca externa pe ele. Unul dintre ei produce componente pentru Mercedes, care echipeaza Chrysler-urile vindute in Mexic. Altul produce haine pentru Versace, care se vind la preturi inimaginabile in Japonia. Un al treilea produce vin, care se imbuteliaza ca rosu frantuzesc si se exporta in Irlanda. Un al patrulea produce ambalaje pentru cosmetice frantuzesti, care se vind in Canada. Si uite-asa…

Nimeni nu este fericit cu lohn-ul. Acesta nu te lasa in contact direct cu clientul si utilizatorul, nu-ti permite sa acumulezi experienta, sa planifici productia, te poate duce la faliment imediat daca furnizorul de lohn gaseste un producator cu un cent pe tona mai ieftin.

Dar intreprinzatorul roman este orgolios. Nu ar spune ce probleme are. Nu s-ar consulta cu profesionisti. Incearca sa le rezolve el pe toate. Dintr-un punct de vedere, are dreptate, pentru ca singur a trecut prin toate greutatile, singur vrea sa le rezolve si pe cele care vin. Totusi, evitarea lohnului, care te lasa la mina oricui de oriunde, si a importurilor excesive, care te lasa la mina Bancii Nationale, se poate face. Solutia este simpla, dar cere o modificare de comportament. Atitudinea intreprinzatorului roman este ca nu poate intra in competitie cu cei din afara. Ca e mai bine sa o duci prost la intern decit sa te aventurezi la extern. Cind calatoresti in strainatate, e bine sa cumperi, ca au produse bune, nu sa vinzi, ca nu ne putem compara cu ei.

Solutia este simpla, repet. Si ea a inceput sa se aplice intensiv. Un producator de vinuri si-a format o companie de comert in Germania si alta in Austria. Un producator de pantofi si-a format o companie de comert in New York. Un altul produce salam si conserve de carne in Romania, dar le vinde numai in Cehia si Ungaria, prin propriile firme comerciale. Casele de comert externe sint oul lui Columb: un depozit inchiriat (la preturi de obicei la jumatate comparativ cu cele din Bucuresti), un mic birou cu telefon si e-mail, o secretara locala si un comerciant local, bine introdus in mediul respectiv. Acestia cauta clientii si comanda produsele in Romania. Si vind. Stiu ca formarea unei companii in strainatate este privita de Banca Nationala ca export de capital si se cer multe acte pentru aprobarea respectiva. Dar pina si BNR a priceput ca, daca vrei sa exporti, trebuie sa ai o casa de comert locala. Altfel nu se poate iesi in lume.