Primul lucru pe care îl putem constata după o lună de experiment pontocratic este că starea de permanentă agitație, zumzetul năucitor creat de stațiile de televiziune mogulizate cu ale lor excrescențe pe bloguri și de discursurile incontinente ale lui Crin Antonescu par să se fi domolit. Victor Ponta pozează în omul „liniștii și ordinii“. NU știu dacă și al legii – vom vedea ce se va întâmpla în cazul Adrian Năstase, tergiversat într-o manieră care întrece orice imaginație. Înțeleg că următoarea înfățișare are loc pe 13 iunie, o zi în care, absolut previzibil, Ion Iliescu devine extrem de nervos.
În 1990, FSN-ul strângea rândurile în jurul sloganului „Un președinte pentru liniștea noastră“. Brucan proclama necesitatea „partidului mare“. Pluralismul era stigmatizat drept sursă de „instabilitate“. Piața liberă era demonizată, timp în care foștii securiști făceau averi ilicite. Avea loc privatizarea nomenclaturii. Decomunizarea era ignorată cu superbie, ba chiar atacată drept „vânătoare de vrăjitoare“. NU m-ar mira ca, foarte curând, Victor Ponta să anunțe că a sosit momentul să „o lăsăm mai moale“ cu decomunizarea. Este în fond vorba de discipolul celui care îi persifla pe cei care „ling dosare“…
În 1990, foștii asistenți și lectori de la „Ștefan Gheorghiu“ (Vasile Secares, Virgil Măgureanu, Iosif Boda, Dorel Sandor, Elena Zamfirescu), foștii cercetători de la Centrul de Studiere a Tineretului de pe lângă CC al UTC (Petre Datculescu, Vladimir Pasti) și câți alții lucrau de zor la întemeierea ideologică a ceea ce H.R. Patapievici a definit drept sistemul Iliescu. În parte, cum putem constata, au izbutit. Însă, doar în parte. Dar ideologia construită atunci este fundamentul „teoretic“ al pontocrației.
Pontocrația este efortul neonomenclaturist, înrădăcinat în ranchiuna nedisimulată și apetit vorace pentru acapararea tuturor resurselor, materiale și simbolice (v. TVR), de a restaura sistemul Iliescu, lovit puternic, dar NU se știe dacă și mortal, de reformele juridice și instituționale începute în 2005 și accelerate în ultimii ani. Zămislit politic de gruparea Iliescu-Hrebenciuc-Năstase, într-o nesfântă alianță cu PNL-ul antonescian și PC-ul voiculescian, Victor Ponta le este îndatorat până peste cap. NU va ieși din poruncile lor. În spatele lui Ponta, decisiv și implacabil, se află Ion Iliescu și Adrian Năstase, adevărații trăgători de sfori. Premierul a fost și rămâne his masters’ voice. NU știu cât va suporta statutul de marionetă, în fond NU tocmai agreabil. Vom vedea.
Devorat de imense complexe, un monument de egocentrism, spirit revanșard și vindicativ, Crin Antonescu participă zelos la aceste acțiuni menite să întoarcă înapoi ceasul istoric. Mai precis spus, le și inițiază. După părerea mea, restaurația a demarat fără urmă de ambiguitate ori de jenă în noiembrie 2010, în momentul „marelui bocet național“ orchestrat în primul rând de Antene și de Realitatea, în memoria rapsodului oficial al comunismului dinastic, Adrian Păunescu. NU era omagiat doar poetul, cum o fi fost el, ci se rosteau panegirice pentru „marele patriot“, „militantul pentru binele celor mulți“ etc., se pregătea resuscitarea (reabilitarea) miturilor cele mai nocive ale stalinismului național.
Eșecul guvernului Ponta este cel mai penibil în domeniul educației. Doi miniștri abandonați pe drum în circumstanțe mai mult decât stânjenitoare, un al treilea, interimar, despre care NU știi dacă să râzi ori să plângi. La Ministerul Culturii, un personaj în plină anchetă judiciară care fuge de tribunal ca dracul de tămâie. Diplome inventate, mașini de lux primite „împrumut“ de campionul egalitarismului și colectivismului, o lipsă șocantă de soluții substituită printr-un exces de tupeu. Gafele lui Andrei Marga, între care putinofilia afișată ostentativ, au devenit obiect de haz național (și NU numai). Să NU mi se spună că am acum vreo problemă personală cu Victor Ponta. Omul Ponta îmi este total indiferent. Mă interesează omul politic Ponta. Oricine se uită în arhiva Contributors ori a Evenimentului Zilei știe că am scris cât se poate de tranșant despre mărginirea intelectuală și politică a celui pe care l-am numit un „Che“ Guevara din Balcani. Este omul fără însușiri și fără proiect. La acest capitol se întâlnește perfect cu Crin Antonescu.
Ce poți aștepta de la un om politic care afirmă că prezența ori absența cuvântului NU într-o declarație a ministrului economiei NU contează? Că este un fleac peste care trebuie trecut fără inutile insistențe. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa. Cuvântul NU în politică desparte poziții de susținere a unui proiect (în cazul de față Roșia Montana) de respingerea sa. NU e vorba de o chestiune minoră, ci de una pe care mulți oameni, pe care eu îi înțeleg, o consideră vitală. De pildă, Ștefana Bianu, o admirabilă luptătoare pentru democrație și adevăr. NU totul poate fi azvârlit în derizoriu. Eu, unul, m-am cam săturat de lobbyștii cinici, cu contracte și obligații contractuale, care pozează în moraliști imaculați, paznicii purității în Cetate.
Și totuși. Există un electorat de centru-dreapta în România, există de acum o clasă de mijloc și, poate cel mai important, există o masă critică de cetățeni care NU vor să fie umiliți, spoliați și mințiți. NU toată lumea savurează obscenitatea publică (spre a relua formula lui Andrei Pleșu). FSN-ul a mizat pe infantilizarea sistematică a maselor. USL-ul încearcă să reia această strategie, manipulând informații, în special prin trusturile felixiote. Dar NU poți minți pe toată lumea tot timpul. Iată câteva rațiuni pentru a ne păstra un optimism moderat.
Sugestie/provocare pentru cititori: Eliminați cuvântul NU din text și veți vedea ce veți obține…
de Vladimir Tismăneanu
contributors.ro
