Claude Lelouch: Dacă nu făceam cinema aş fi fost un mic golan

Regizorul francez Claude Lelouch (foto), invitat de onoare al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, în cadrul căruia i s-a decernat, miercuri, Premiul pentru întreaga activitate, a acordat un interviu Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES în care vorbeşte despre creaţiile sale cinematografice realizate „pentru inimă şi nu pentru inteligenţă“, despre neapartenenţa sa la „noul val“, despre riscuri şi libertate
AGERPRES: Publicul care a vizionat la TIFF filmul „Les uns et les autres/Unii şi alţii“, turnat în 1981, cu o distribuţie impresionantă, a aplaudat fascinat, la finalul proiecţiei, minunata dumneavoastră creaţie cinematografică. Spuneaţi, cândva, că un regizor este un fabricant de miracole şi aţi captivat, din nou, cinefilii cu un film de excepţie, despre miracolul muzicii, realizat în urmă cu 31 de ani. A avut sau nu vreo semnificaţie faptul că trei dintre actorii de mare renume – Robert Hossein, Geraldine Chaplin şi James Caan – au fost distribuiţi în acest film în dublu rol?
Claude Lelouch: Nu a fost o semnificaţie anume, puteau să facă dublu rol. M-am gândit că este mai credibil aşa. Toate poveştile din „Les uns et les autres“ sunt adevărate, luate din realitate. De fiecare dată când m-am apropiat de această realitate a fost mai bine ca Geraldine Chaplin să readucă în faţa noastră personajele de atunci. Ea a reuşit să facă totul formidabil. Geraldine Chaplin este o mare actriţă.
AGERPRES: Spre deosebire de „Un bărbat şi o femeie“, unde totul este seducător, intim, în „Unii şi alţii“ totul este acaparat de ceea ce este mai rău în lume – războiul – care deformează dramatic raporturile umane, însă muzica vindecă toate rănile sufleteşti.
C.L.: „Unii şi alţii“ este un film pentru inimă, nu pentru inteligenţă. Artiştii sunt oameni care ating esenţialul, în schimb politica face afaceri. M-a interesat să redau cum ne manifestăm, noi, oamenii, împotriva războiului. În „Unii şi alţii“ muzica este foarte optimistă. Este o latură definitivă, nemuritoare. Moartea este definitivă sau doar o etapă. Muzica este imortală. Iar „Boleroul“ lui Ravel, interpretat în film, este inexorabil, nu se opreşte, ca şi bătăile inimii. Ritmul din „Boleroul“ lui Ravel este ritmul din „Unii şi alţii“, al bătăilor inimii. Inteligenţa oamenilor a dus la război, a făcut ca francezii să nu-i placă pe germani etc. Asta este inteligenţa, dar inima spune altceva. În ultimul meu film, „Ces amours la“, eroina ascultă cum bate inima. În filmele mele, inima este singura referinţă, este singura care spune adevărul. Este singurul meu punct de reper. „Unii şi alţii“ separă inima de inteligenţă. Muzica este inima, inteligenţa este războiul – care este oroarea. Inteligenţa fabrică oroarea din lume, în schimb, muzica şi inima fac bogăţia lumii, sufletul uman în ceea ce are mai bun. Iată marele subiect al filmului meu: nu poţi trăi singur, ci cu ceilalţi, care joacă un rol important. Sufletul uman caută tot timpul să-şi înfrângă singurătatea. Toate jocurile vieţii ne ajută să înfrângem singurătatea. În filmele mele, muzica este un semn important pentru că ea vorbeşte cel mai bine despre sufletul uman.
AGERPRES: În generaţia de cineaşti căreia îi aparţineţi, Truffaut s-a bucurat de susţinerea lui Roberto Rosselini, a fost asistentul regizorului italian, iar Godard de sprijinul financiar al familiei sale, bine situată din punct de vedere material. Dumneavoastră aţi avut un traseu de competitor solitar, de cursă lungă, cu un talent genial şi intuiţii remarcabile. O creaţie artistică este individuală, unică, şi vă întreb dacă aveţi sentimentul de apartenenţă la ceea ce se numeşte „noul val“.
C.L.: Nu mi-a plăcut niciodată „noul val“. Ce mi-a plăcut a fost că mi-a arătat ce nu trebuie să fac: să nu fiu pretenţios, ci simplu. Eu cred că cinematograful este o artă populară, simplă. Întotdeauna lucrurile simple impresionează lumea. Detest cinema-ul intelectual, pentru că este pretenţios şi se adresează celor ce au avut şansa să facă studii, cu o anumită cultură. Cele mai frumoase filme din lume se fac pentru oamenii simpli. Eu prefer cinemaul simplu.
AGERPRES: În filmul „Un bărbat şi o femeie“, realizat în 1966, distins cu două premii Oscar şi cu trofeul „Palme d’or“ la Festivalul de la Cannes, personajul feminin, interpretat de Anouk Aimee, îl întreabă pe bărbatul apărut pe neaşteptate în existenţa sa – un pasionat competitor în circuite de Formula 1, interpretat de Jean-Louis Trintignant, ce simte un concurent în situaţia unui accident pe pistă. „Eşti vexat“, i se răspunde. Şi dumneavoastră sunteţi, precum am spus, un competitor de cursă lungă. Ce v-a contrariat cel mai mult în carieră?
C.L.: Când un film nu merge mă simt vexat, sunt contrariat, sufăr că nu este acel ceva care să seducă publicul şi să-i captiveze atenţia. Ce face frumuseţea vieţii sunt multele inegalităţi, pentru că toţi suntem foarte diferiţi. Este un spectacol extraordinar. Politica ar vrea ca noi să fim cu toţii la fel. Dar acest lucru nu este posibil. Putem creşte sau reduce ambiţiile noastre. Când eşti o fiinţă umană totul este posibil. Pentru mine este o plăcere să lucrez mereu şi este uşor. Nu am merite. Şi trebuie să le spunem oamenilor că munca lor trebuie să fie distracţia lor preferată.
AGERPRES: Nu ezit să vă întreb ce datoraţi activităţii desfăşurate în tinereţe în mass-media. Aţi realizat reportaje şi aţi fost cameraman pentru ştiri de actualitate. Ca şi cineast, în filmări nu aţi recurs niciodată la trucaje. Iar cu „C’etait un rendez-vous“ aţi convins că riscul nu vă pune deloc în dificultate.
C.L.: Îmi plac riscul şi pericolul. Dintre toate filmele mele, „C’etait un rendez-vous“ îmi seamănă cel mai mult, pentru că am făcut multe lucruri interzise în viaţa mea, tot aşa cum le-am făcut în circulaţia auto de mare viteză din Paris, când l-am turnat. Şi de fiecare dată când am făcut lucruri interzise am fost recompensat. Adesea am căutat prostii şi ele mi-au permis să fac lucruri pe care nu aş fi îndrăznit să le fac. Ştiu să nu îmi interzic cele mai puţine lucruri posibile. Dacă nu făceam cinema aş fi fost un mic golan.
AGERPRES: Îi admiraţi mult pe marii cineaşti ruşi din perioda URSS – Andrei Koncealovski, Andrei Tarkovski şi Nikita Mikhalkov.
C.L.: Enorm, pentru că au făcut cinema când totul era interzis. Au consacrat mai mult timp formei decât fondului. Pentru că nu puteau să spună nimic despre fond, au putut să strălucească în formă. Din acest motiv au făcut progrese incredibile în cinematografie, pentru că nu puteau vorbi despre fond, despre esenţial. Au putut vorbi despre altceva şi acest „altceva“ a creat structurile cinematografice.
AGERPRES: Alături de libertate, ce alte mari valori vă sunt pe placul inimii?
C.L.: Cred că libertatea este singurul lucru pe care îl iubesc. Dar şi libertatea are contracte. Este scumpă libertatea. Este un lux.