Dupa 14 ani

S-au reaprins, vad, disputele legate de caracterul evenimentelor din decembrie ’89. Si chiar pe un ton mai inflamat decat in alti ani. A fost „revolutie“ ceea ce am trait noi atunci? Sau „lovitura de stat?“ In ce ma priveste, cred ca a fost un „amestec“, revolta populara pana la fuga lui Ceausescu si vid politic umplut de echipa lui Ion Iliescu in conditii inca nelamurite pe deplin. As exagera, insa, daca as pretinde ca aceasta e problema care ma framanta cel mai mult acum, cand se implinesc patrusprezece ani de la acea ruptura cu regimul comunist. Astept s-o lamureasca istoricii, daca o vor lamuri vreodata. Mai important mi se pare faptul ca, din an in an, aniversarea acelor evenimente e din ce in ce mai anosta, mai stearsa, mai golita de emotia pe care ar merita-o. Prestigiul „revolutiei“, daca am trait o revolutie, cum sustine, cu patos, Ion Iliescu, s-a uzat, s-a degradat. Peste amintiri s-au depus, ca un strat invizibil de praf, oboseala, dezinteresul si chiar plictiseala. De parca evenimentele traite cu numai patrusprezece ani in urma apartin unui timp ce nu mai are legatura cu noi, cei de azi. Anul acesta, indiferenta a fost aproape generala. Au demonstrat-o si multele scaune goale de la sedinta solemna a parlamentului.

Ei bine, cum se explica aceasta dramatica involutie? Iata o intrebare care ar merita un raspuns. Dupa caderea lui Ceausescu, nici un entuziasm nu parea excesiv. Nici un romantism nu parea deplasat. Nici o iluzie nu parea imposibila. Revad in memorie ajunul Craciunului din ’89. Eram intr-o stare de gratie care azi mi se pare, in acelasi timp, naiva si minunata. Cine si-ar fi imaginat atunci ca libertatea poate arata si urat, ca democratia poate intra si ea in sirul „formelor fara fond“ din teoria lui Maiorescu? Eram nerealist, idealist, imi spun azi, dar ce minunat e sa poti sa fii uneori nerealist, idealist! In acel inceput de iarna din ’89 s-a produs o depresurizare in viata noastra cum nu cred sa fi cunoscut alte generatii. Am scris nenumarate articole in care am incercat sa evoc ce s-a petrecut cu noi in zilele si in noptile dinaintea Craciunului de-acum patrusprezece ani, dar niciodata n-am reusit sa redau atmosfera unica a unui Bucuresti cu colinde ciuruite de impuscaturi, cu crainici care-si cereau scuze la televizor, cu tineri care controlau portbagajele masinilor, cautand arme, si, mai ales, cu disperari transformate violent in sperante.

Si iarasi ma intreb. Cum se face ca, in patrusprezece ani, gratia traita atunci s-a prefacut in greata? Cum s-a ajuns de la o istorie asumata cu entuziasm si cu mari, foarte mari asteptari, la o istorie indurata, de cei mai multi, cu lehamite? Desigur, deceptiile care au urmat au avut partea lor de contributie. Desigur, revelatia, intervenita la un moment dat, ca locul fricii politice l-a luat frica economica a jucat si ea un rol. Desigur, felul de a face politica al politicienilor nostri. Desigur, coruptia, devenita endemica, omniprezenta, care a sfarsit prin a face din Romania, cum s-a spus si oficial, tara cea mai corupta din Europa. Desigur, scandalurile care s-au tinut lant de-a lungul tranzitiei. Toate acestea nu puteau sa nu roada, sa nu macine ceea ce a fost, candva, „mitul revolutiei“.

Dar, dincolo de toate aceste succesive esecuri la care au contribuit, in proportii variabile, toate guvernele post-decembriste, mai exista, cred, o explicatie posibila. Ma intreb daca nu cumva asteptarile noastre din decembrie ’89 au fost excesive. Ma intreb daca nu cumva deceptiile au provenit si din faptul ca, in urma cu patrusprezece ani, am avut iluzii prea multe si prea mari. Poate ca ne-am apreciat cu prea putina luciditate calitatile si defectele, poate ca am uitat de niste metehne care ne-au tras si altadata inapoi si poate ca ideile noastre despre libertate, despre democratie au fost superficiale, din care cauza ceea ce a urmat nu putea decat sa descumpaneasca, dand involutiei aspectul neplacut de-acum, cand nici recunostinta datorata celor ce si-au jertfit viata, cu patrusprezece ani in urma, nu mai functioneaza, se pare.