Intrebari care si-au gasit raspunsurile

Cu aproape 13 ani in urma, mai precis in 23 februarie 1990, publicam in Expres articolul „O dupa-amiaza cu prea multe intrebari“. Dupa-amiaza invocata era cea din 22 decembrie 1989. Intrebarile, multe, cum zicea titlul, vizau bizareriile de dupa fuga lui Nicolae Ceausescu, bizarerii care puneau la indoiala teza oficiala a revoltei spontane. La vremea respectiva, nu aparuse inca rasunatorul volum „O minciuna mare cit secolul“ de Michel Castex, prima carte de indoieli serioase asupra veridicitatii celor vazute nu numai de romani, ci si de occidentali in dupa-amiaza de 22 decembrie 1989. Intrebarile pe care mi le puneam izvorau dintr-un scepticism ce trebuie sa defineasca un jurnalist liber, independent, supus principiului cartezian al indoielii. Am aplicat acest principiu, singurul care diferentiaza inteligenta libera de inteligenta aservita, la toate marile intimplari interne si internationale de dupa decembrie 1989: de la demonstratia din 12 ianuarie 1990 pina la capturarea lui Saddam. Asa cum am mai scris, exista un drept fundamental al omului, de care organizatiile internationale cu preocupari pentru libertatile individuale nu fac vorbire: cel de a te indoi cu voce tare pina si de axiome. E un drept pe care l-am cistigat noi, romanii, tocmai prin evenimentele din decembrie 1989. Unul dintre cei implicati major in aceste evenimente e Ion Iliescu. Avem astfel toate temeiurile de a sustine ca am obtinut dreptul de a ne indoi cu voce tare gratie, daca nu chiar mai ales, actualului presedinte al Romaniei. Si, desi ar putea sa para ciudat, Ion Iliescu a luptat in decembrie 1989 pentru dreptul nostru de a ne indoi de orice. Inclusiv – si mai ales – de adevarul clar sustinut de Domnia sa in chestiunea evenimentelor din decembrie 1989.

Anul acesta, discutiile despre evenimentele din decembrie 1989 au fost mai numeroase si mai consistente ca in alti ani. Adeptii tezei revoltei spontane au ramas tot mai putini. Au avut curajul s-o sustina la televizor doar citiva. Printre ei: Ion Iliescu, Petre Roman. Desi s-au straduit din rasputeri, desi au folosit impotriva celor ce sustin teza loviturii de stat mascate de o revolta spontana bine cunoscutele etichetari politice, adeptii spontaneitatii n-au mai convins pe nimeni. Motivul? Evenimentele din ultimul timp din Georgia si din Irak. In ceea ce priveste felul in care un sef de stat, chiar si ales in chip democratic, e inlaturat printr-o lovitura de stat mascata de ridicarea strazii, romanii s-au convins urmarind Revolutia in direct de Tbilisi. La putin timp dupa aceea, au venit marturiile celor care au aranjat mascarada. S-a recunoscut public faptul ca totul a fost o inscenare bine pregatita. Evenimentele din decembrie 1989 n-au beneficiat de o asemenea sinceritate. Nici nu mai e nevoie. Le-am priceput dedesubturile vazind reluarea in Georgia a momentelor din Romania: luarea cu asalt de catre popor a unui sediu- simbol, fuga dictatorului in lumina camerelor de luat vederi.

La fel si in cazul capturarii lui Saddam Hussein. Rasunatoarea scena a controlului medical, filmata si difuzata in toata lumea, n-a diferit cu nimic de coborirea din TAB a lui Nicolae Ceausescu si, evident, de controlul medical dinaintea procesului. Si in Irak, si in Romania, scenaristii au urmarit acelasi lucru: desacralizarea Conducatorului, coborirea acestuia din portret, infatisarea sa sub unghi de vedere omenesc, necunoscut pina atunci supusilor.

Desi anul acesta n-au aparut documente noi, revelatoare, despre evenimentele din decembrie 1989, intrebarile pe care mi le puneam acum 13 ani au gasit in sfirsit un raspuns. Mai ramine insa tulburatoare, la fel de tulburatoare ca si cele ridicate de momentul prabusirii lui Nicolae Ceausescu, una: de ce se incrinceneaza Ion Iliescu sa sustina mai departe teza revoltei spontane?