Suntem iarasi la moda

Se pare ca doamna Lia Roberts, romanca emigrata prin anii ’70 in America, dupa ce s-a casatorit cu un american bogat, si ajunsa lider al Partidului Republican in statul Nevada, venita acum, impreuna cu celebrul Dick Morris (care i-a facut campania lui Clinton) sa sondeze sansele de a candida pentru Cotroceni, a fost colega de liceu cu Adrian Nastase si cu C.V. Tudor. Daca e adevarat, ne-am putea intreba: cand vor aparea pe scena politica de pe malurile Dambovitei ceilalti colegi de clasa de la „Sfantul Sava?“

Glumesc, bineinteles. Dar glumesc sub impresia produsa de vacarmul izbucnit imediat dupa sarbatori in „spectacolul“, „balciul“, „circul“ sau „balamucul“ (am citat din titlurile unor editoriale) care ne anunta ca, in calitate de alegatori, suntem iar la moda. Anul electoral 2004 a inceput furtunos. Cu surprize, fumigene si perplexitati. „Rebutul tinerei generatii“, cum l-a numit cu ceva timp in urma Traian Basescu pe Cozmin Gusa, si-a dus bagajele la PD, aliindu-se cu „primarul maidanez“, cum l-a numit, cand era secretar general al PSD, Cozmin Gusa pe Traian Basescu. Amandoi au sters, public, cu buretele, „invectivele politice“ cu care s-au dezmierdat reciproc, oferindu-ne o noua proba ca povestea cu „pupat piata endependenti“ n-a fost un capriciu al imaginatiei lui Caragiale. Patronul „Stelei“, Gigi Becali, a trecut de la fotbal la politica, preluand presedintia unui partid care, practic, exista doar in acte la tribunal, si promite ca, in calitate de „comandant suprem al Partidului Noua Generatie“, va face sa se vorbeasca si mai mult despre el. Petre Roman, satul sa mai stea departe de fotoliile partidului pe care l-a fondat si pe care i l-a „sterpelit“ Traian Basescu, si-a dezvaluit intentiile de a parasi PD si de a pune bazele unui Forum Democratic. Gest de inteles in planul orgoliului, dar care poate duce si spre o relansare si spre un epilog al carierei politice a domnului Roman. Pentru a face tabloul complet, sa amintesc si de nesiguranta lui Basescu in legatura cu scaunul pe care ar vrea sa stea dupa alegeri, cel de primar al Capitalei sau cel de prim-ministru, nesiguranta provocata, probabil, de teama ca le-ar putea pierde pe amandoua, si de dilema lui Adrian Nastase, care in toata cariera sa de pana acum a fost mereu numit, nu ales, in mod direct: sa candideze sau nu pentru a fi presedinte?

In acest timp, in „Romania reala“, e liniste. Si, daca judecam dupa ce spun sondajele, multa lehamite. In Bucuresti, chiar la intrarea in Cismigiu, pot fi vazute in aceste zile scene de un realism crud. Mii de romani se asaza la coada si se calca in picioare la poarta Oficiului pentru Migratia Fortei de Munca, incercand sa prinda un loc printre cei care vor avea norocul sa mearga in Spania la cules de capsuni. Slujba platita cu o suma cam de trei ori mai mica decat leafa unui spaniol mediu, care, insa, ii face fericiti pe cei ce, dupa ce stau noaptea in frig, reusesc s-o primeasca.

Dar, pentru ca tot suntem, ca alegatori, iarasi la moda, intrucat, din patru in patru ani, democratia isi aminteste ca poporul e „suveran“, m-am intrebat pe ce conteaza politicienii cand se calca in picioare la randul lor: evident, nu pentru a merge sa culeaga in Spania capsuni, ci pentru a prinde un loc in fotoliile publice. Nu stiu, oare, cum arata, de fapt, „Romania reala“? Sau conteaza pe inertii si pe efectul unor noi promisiuni? Raspunsul la care m-am oprit nu-i pune in cauza doar pe politicieni, indiscutabil principalii vinovati pentru situatia in care ne gasim, cu o democratie trecuta bine spre oligarhie si cu o coruptie care a speriat Europa. Ma tem ca o parte din vina ne revine si noua, alegatorilor. Cine cunoaste cum stau lucrurile in Romania de dincolo de Chitila, la sate mai ales, stie ca „baronii“ locali nu glumesc cand se lauda ca pot obtine cate voturi vor contra unor mici „cadouri“. N-ar fi timpul, oare, ca macar in 2004, sa ne luam in serios votul?, imi zic, de aceea, optimist, cum se cuvine la inceput de an.