Deşi mai sunt doar câteva zile până la alegerile parlamentare, oamenii nu prea ştiu în ce colegiu sunt sau cine candidează în zona lor. Pe unii nu îi interesează politica, cineva confundă colegiul uninominal cu partidul politic, iar alţii spun că se vor decide… pe loc.
Am pornit la drum prin Craiova în căutarea unor răspunsuri concrete la întrebările „în ce colegiu sunteţi?“ şi „cine candidează acolo?“. Ne-am luat şi speranţa la noi, ca să ne ţină de cald pe mica vijelie de afară. În faţa Muzeului Olteniei, ferită de vânt de meteoritul din faţa clădirii, am întâlnit o doamnă roşcată. Întrebarea noastră a făcut-o să zâmbească şi ne-a spus că nu ştie în ce colegiu este. „Dar ştiu unde o să votez şi pe cine“, ne-a răspuns sigură pe ea.
Lipsă de interes şi informare
Mai departe, lângă parcarea de la Mercur, ne întâlnim cu un domn tuns scurt, finuţ, cu ochelari de soare. Are o maşină roşie şi tocmai scotea ceva din portbagaj. Ni s-a părut că e comunicativ, dar total neinteresat de subiect. Nu era din Craiova, iar după numărul maşinii părea că-i bucureştean. Am plusat. „Nu contează. În oraşul din care veniţi, ştiţi în ce colegiu sunteţi şi cine candidează?“, am întrebat. „Nu ştiu, dar nici nu mă interesează foarte tare“. Ne mulţumim măcar cu faptul că a fost sincer.
În părculeţul de vizavi de inspectoratul şcolar, câţiva oameni fac curăţenie în jurul spaţiilor verzi. Ne apropiem de ei, scuzându-ne că-i întrerupem. Par ruşinaţi că nu ştiu şi ne evită privirea, căutând răspunsul undeva pe zidurile clădirii Proiect. „Nu ştim“, repetă spăşiţi. Le mulţumim frumos şi îi lăsăm să măture. Urcăm nişte scări către părculeţul de la prefectură şi ne atrage atenţia un domn respectabil, şi dumnealui purtând ochelari de soare. Trebuie să-l întrebăm. Asta şi facem, dar ne miră răspunsul: „O să-i aflu după ce îi votez. Ce, au venit pe aici? N-au făcut nimic“, spune domnul supărat în timp ce gesticulează cu o singură mână, căci în cealaltă avea o plasă. Altă doamnă din apropiere, cu o glugă neagră pe cap, râde şi ne spune că nu ştie. Argumentează simplu: „Nu prea suntem informaţi“.
Vot în necunoştinţă de cauză
Piaţa „Mihai Viteazul“ e plină de fiinţe de tot felul. Studenţi, afacerişti, pensionari care discută ordinea zilei în bătaia soarelui, copii ce ies de la şcoală, moş crăciuni, ursuleţi, un brad, brizbizuri. Undeva lângă filarmonică, trei bărbaţi cu băscuţe negre pe cap, aproape identice, discutau vrute şi nevrute. Pare un mic consiliu cetăţenesc pe care-l întrerupem cu întrebarea noastră. „Nu ştiu“, se aude o voce din dreapta. „Nu ştiu nici eu“, spune bărbatul din mijloc. Ne pierdem speranţa de care, oricum, nu mai avem nevoie, căci se mai încălzise un pic. „Colegiul 2“, spune cel din stânga. Victorie, am reuşit! Domnul ştie chiar şi un candidat! „Pe celălalt nu îl ştiu“, completează. Sunt mai mult de doi candidaţi, îi spunem noi în gând. N-am putut să-i zicem în faţă. Toţi cei trei par să meargă la vot şi anul acesta, deşi ezită la început: „Nu ştiu, ne mai gândim. Mergem, trebuie să facem ceva“.
Îi lăsăm pe domni la discuţia cetăţenească şi în minte ne răsare o întrebare: „Dacă nici politica nu-i pasionează, ei despre ce vorbesc?“. Găsim o domnişoară care avea în mână o mapă cu nişte hârtii. Părea că se grăbeşte, aşa că adresăm şi noi întrebarea la fel de repede. „Cred că 1 (Colegiul – n.r.)“, ne răspunde. Despre candidaţi nu ne-a zis nimic. Dar şi ea, ca mulţi alţii, o să meargă la vot. Pe cine votează, nu i-am întrebat, deci nu ştim. Probabil nici ei.
Colegiul, totuna cu partidul
Mergem spre Universitate să întrebăm şi câţiva tineri. Trecem pe lângă o domnişorică brunetă, cu breton. Nici ea nu e din Craiova, dar probabil e din Dolj. Reluăm discursul aplicat pe presupusul bucureştean şi întrebăm: „Dar, totuşi…?“. Răspunsul nu e chiar pe modelul anterior: „Nu ştiu“. Altă fată, din aceeaşi categorie de vârstă, are o căciulă albă şi zâmbeşte frumos către aparatul foto al colegului meu. O întrebăm cărui colegiu aparţine. Răspunsul ne face să râdem, dar meseria ne-a învăţat să ne abţinem de la astfel de reacţii. „Nu, nu, eu nu fac parte din nici un partid“. Încercăm să îi facem o fărâmă de educaţie politico-electorală, să îi explicăm care e treaba cu alegerile, candidaţii, colegiile. „Nu ştiu să vă zic, chiar nu ştiu“. O liniştim şi-i spunem că nu-i nimic. Nu noi aveam nevoie de informaţia pe care putea să ne-o ofere, ci ea însăşi.
Mai stăm puţin în bătaia soarelui şi decidem, într-un final, să ne întoarcem înapoi. Nu înainte să dăm de o doamnă tare simpatică, ieşită la plimbare cu nepoţica înfofolită bine de tot. Punem, iarăşi, aceeaşi întrebare. Primim, iarăşi, acelaşi răspuns: „Nu ştiu din ce colegiu, nu ştiu cine candidează“. Dar şi doamna va merge la vot. Îndrăznim, la final, să punem întrebarea decisivă: „Dar ştiţi cu cine veţi vota?“. În timp ce o ţinea strâns de mână pe nepoţică, ne răspunde zâmbind: „Probabi, că văd că tot pun afişe pe acolo“.
Plecăm. Pe drum, ne salută zeci de afişe lipite, agăţate, suspendate sau rupte pe jumătate. Figurile ce apar în ele par să se uite către oameni. Dar oamenii par să le evite privirile. Oare de ce?
