Să nu creadă cineva că sistemul medical nu e important pentru politicienii care conduc România. Poate că noi am uitat, dar ei nu uită că prăbuşirea guvernului Boc a fost declanşată de o controversă legată de reforma sănătăţii.
Consilierii lor nu uită cât de mult poate fi influenţată popularitatea unui ministru de rezolvarea unei crize a medicamentelor. Secretarele lor nu uită cât de importantă este apariţia şefului politic la tăierea panglicii unei noi clinici.
Sistemul medical e important pentru politicienii români, dar nu pentru că îi poate menţine sănătoşi pe alegători, ci pentru că îi poate menţine (sau nu) pe ei în funcţie.
În urmă cu doi ani se discuta despre propuneri drastice de reformare a sănătăţii şi a apărut chiar proiectul unei noi legi. Astăzi, tot despre propuneri radicale discutăm şi subiectele sunt aceleaşi ca în vara lui 2011: pachetul de bază, salarizarea medicilor, introducerea asigurărilor private, salvarea Institutului Cantacuzino. Exact aceleaşi!
Reforma sistemului medical românesc seamănă tot mai mult cu legenda meşterului Manole: ce se clădeşte ziua se surpă noaptea. Iar noi rămânem cu un sistem „părăsit şi neisprăvit, care e pustiu şi urlă a morţiu“.
Blestemul ce apasă asupra meşterilor care încearcă să reconstruiască sistemul medical românesc îşi are originea într-un fenomen malign pentru întreaga Românie: guvernarea cu sondajul în mână. În acest tip de guvernare, sediul liderului nu se mai află într-un birou de înalt demnitar, ci în studioul de televiziune, acolo unde politicianul anunţă în prime time noile măsuri.
Consilierii îi spun apoi, citind sondaje proaspete, ce simte audienţa despre noua lege. Dacă dă din coadă, politicianul merge înainte. Dacă nu, legea este ciuntită, amputată, până ce telespectatorii se simt satisfăcuţi.
Într-o democraţie, poporul îşi alege liber liderii, cărora le delegă puterea de decizie pe o durată determinată, urmând a-i penaliza sau răsplăti în funcţie de cum a fost folosită această putere.
Într-o videocraţie (termen lansat de Giovanni Sartori), deciziile politice sunt luate în funcţie de ce a simţit audienţa, seara în faţa micului ecran. Scopul final nu este guvernarea cetăţii, ci gospodărirea popularităţii individului politic.
Videocraţia este un mediu care favorizează grupuri de interese mici, dar cu buzunare mari. Datorită potenţialului financiar şi de influenţă, acestea pot ajunge relativ uşor în acele emisiuni de mare audienţă unde realitatea poate fi manipulată după chipul şi placul plătitorului.
Politicianul va reacţiona întotdeauna cu promptitudinea câinelui lui Pavlov la presiunea astfel creată. Nu există reflex mai puternic decât reflexul popularităţii la politicianul din videocraţie.
Săptămâna trecută a izbucnit scandalul Institutului de Boli Cardiovasculare şi Transplant de la Târgu-Mureş. Institutul este de fapt secţia de chirurgie cardiovasculară din interiorul spitalului mureşean, dar care primise personalitate juridică pentru ca şefii clinicii să poată deveni autonomi în interiorul spitalului.
Detaliu important pentru că doar astfel puteau cumpăra aparatura şi derula diferite programe fără să poată fi traşi la răspundere de conducerea spitalului. Personalitatea juridică a fost însă desfiinţată în 2011, conducătorii clinicii redevenind chirurgi fără putere directă de decizie în zona licitaţiilor.
Astăzi, atât fostul director, profesorul Radu Deac (candidat PSD la parlamentarele din 2012), cât şi actualul şef al clinicii, Horaţiu Suciu (candidat PNL la localele din 2012) susţin public că principalul motiv pentru care la Târgu-Mureş nu s-a făcut în ultimul an transplant de inimă este absenţa personalităţii juridice a Institutului.
Însă, faţă de 2011, clinica de chirurgie cardiovasculară şi-a păstrat integral toate dotările ba, mai mult, beneficiază şi de noile achiziţii de aparatură complexă cu specific cardiovascular ale Spitalului din care face parte, pentru care s-au cheltuit doar în 2012 aproape două milioane de euro.
Profesorul Radu Deac a făcut o declaraţie emoţională în prime time, vorbind despre inimile irosite care ar fi putut fi transplantate în ultimii doi ani. Ministrul sănătăţii, Eugen Nicolăescu, a cedat imediat presiunii astfel create, anunţând că ia în calcul „reînfiinţarea Institutului Inimii de la Târgu Mureş cu personalitate juridică“.
Ministrul nu s-a întrebat însă de ce, chiar în perioada în care Institutul avea această personalitate juridică, România era ţara în care se făceau cele mai puţine transplanturi de inimă din Europa: o medie de doar şapte transplanturi pe an în perioada 2008-2011 (despre situaţia transplantului în România am scris în detaliu).
Videocraţia funcţionează însă foarte eficient asupra politicianului român care salivează prompt atunci când becul popularităţii se aprinde.
Reforma în sistemul sanitar nu se poate face fără schimbări consistente. E imposibil, în contextul actual, să fie împăcată şi capra, şi varza. Guvernul nu doreşte, de exemplu, să crească taxele pe care românii le plătesc pentru asigurarea medicală? Atunci va fi nevoit să reducă pachetul de servicii medicale. Defectul acestor măsuri, altfel sănătoase dacă sunt corect aplicate, este nepopularitatea lor. Politicianul care şi le va asuma va pierde voturi pe termen scurt. Cine îşi asumă astăzi, în România, un astfel de risc?
Eugen Nicolăescu a semnat, în ultimele săptămâni, protocoale de alianţă cu toţi actorii importanţi din sistem: asociaţii de pacienţi, de medici, din zona industriei farma etc. Dar o reformă reală nu va putea să-i mulţumească pe fiecare dintre aceştia, căci de actuala stare de fapt profită chiar anumite grupuri cu care ministrul încearcă să se alieze.
Dacă doreşte cu adevărat să reformeze sistemul, ministrul sănătăţii (oricare ar fi numele lui) trebuie să-şi asume riscul nepopularităţii. Trebuie să guverneze, nu să se facă plăcut. Trebuie să decidă, nu să cedeze.
Însă, nu doar ministrul liberal al sănănătăţii trebuie să fie dispus să-şi asume acest risc, ci şi şeful său pe linie directă: premierul social-democrat Victor Ponta. În contextul actualelor fricţiuni PNL-PSD, între Nicolăescu şi Ponta nu există pic de simpatie, ceea ce-l face pe primul cu atât mai mult expus videocraţiei. Căci fără sprijin politic din partea primului-ministru, Eugen Nicolăescu poate fi oricând mazilit.
Însă, responsabil de o nouă surpare a reformei medicale va fi nu doar ministrul liberal, ci şi premierul Victor Ponta. Iar a doua zi, ca în legenda meşterului Manole, va reîncepe construcţia în frunte cu cel de-al 23-lea ministru al sănătăţii din ultimii 22 de ani. Căci videocraţia este cea care guvernează astăzi România şi reflexul salivaţiei la miniştrii români este întărit, seară de seară, la ora cinei cea de maximă audienţă.
de Vlad Mixich
HotNews.ro