E un truism faptul că printre medici, ca şi în alte bresle, există o majoritate de profesionişti oneşti şi tăcuţi, câteva vârfuri sclipitoare şi o minoritate gri, zgomotoasă şi specializată în arta compromisurilor. Dar tocmai pentru că este un truism, am fost şi sunt mirat de absenţa diferenţierii între aceste categorii atunci când, în România, se vorbeşte public despre breasla medicală.
Sunt conştient că din ţara noastră, nuanţele au fost trimise în exil, că barosul e unealta declarativă preferată, că subtilitatea e privită ca o insectă ciudată. Totuşi, nu-mi pot reprima mirarea atunci când citesc, lansate în picaj din gura preşedintelui Colegiului Medicilor din România, astfel de cuvinte zdrobitoare:
„A existat procesul halatelor albe în vremea lui Stalin, dar în Rusia. În România, au existat şi în perioada comunistă atacuri la adresa personalului medical, dar nu de o asemenea manieră, cum a început să existe începând cu 1 ianuarie 2013“.
Observaţia profesorului Vasile Astărăstoae este corectă doar cantitativ. Sensul ei este lipsit de nuanţe. Procesele în care au fost implicaţi medici s-au înmulţit în ultimul an, la fel şi numărul arestărilor preventive şi al percheziţiilor în anumite clinici. A echivala acest avânt justiţiar cu procesele din perioada comunistă poate fi nu doar o împietate, ci şi acel gen de periculoasă miopie în care umbra îndepărtată a criminalului aplecat asupra victimei îţi apare ca o siluetă grijulie.
Ştiu că e o evidenţă, dar în epoca realităţilor create de televiziuni e cazul să punem pe hârtie şi astfel de evidenţe. În perioada comunistă, medicii erau arestaţi pentru credinţa şi ideile lor. Să crezi şi să speri în ceea ce doreşti a fost şi este un drept al oricărui om.
Astăzi, când sunt reţinuţi, medicii ajung în arest pentru că sunt suspectaţi de furt. Furtul nu este un drept al omului şi în orice breaslă profesională putem găsi o minoritate constantă de hoţi.
Şi americanii au văzut anul trecut câteva cazuri răsunătoare în care medici au fost prinşi şi pedepsiţi pentru că au furat. Dar în Statele Unite, nimănui nu i-a trecut prin cap să-i numească pe procurori „organe de represiune“, aşa cum a făcut-o preşedintele Colegiului Medicilor din România. Şi nici un american nu crede, cum se mai întâmplă în România, că majoritatea medicilor sunt hoţi doar pentru că anumiţi doctori fură.
În România însă, contextul economic dificil în care medicii români sunt obligaţi să profeseze, urmare a unei grave indiferenţe politice faţă de Sănătate, a relativizat definiţia, altfel limpede, a hoţiei.
Este hoţ acel sărac care fură o pâine pentru că îi este foame? Pe complexitatea acestei întrebări s-a construit una dintre cele mai mari cărţi ale literaturii europene. Cine sunt aşadar mizerabilii din medicina românească?
„Dacă nu aş fi primit vreodată un plic, probabil copiii mei ar fi avut de suferit sau eu nu aş fi putut să supravieţuiesc cu salariul oferit de statul roman“, mi-a spus în urmă cu o lună geriatrul Florentina Matei, într-una dintre cele mai curajoase declaraţii publice pe care le-am auzit de la un medic care profesează în România.
Calitatea curativă a acestui tip de sinceritate poate deveni o forţă atunci când se generalizează. Poate îmblânzi trupele de comisari Javert, care împânzesc mass-media româneşti. Altfel însă, rămâne doar un caz izolat, fără de putere. Primul pas al oricărei vindecări este să vorbim cu voce tare despre elefantul din cameră.
„Între noi fie vorba, dacă într-o zi primeam mai multe plicuri, nici nu ştiam cine mi-a dat şi câţi bani mi-a dat“, a continuat doamna dr. Matei. „Şi nici nu mă interesa. Căci să condiţionezi actul medical e o crimă“.
În orice povestire, în orice destin şi în orice societate există un punct în care individul este pus în faţa unei alegeri. Este punctul în care grâul se alege de neghină, drepţii se separă de păcătoşi. Acesta este punctul de care profesorul Vasile Astărăstoae nu a ţinut cont când a asemănat procesele din perioada comunistă cu procesele medicilor din România de astăzi.
„Să condiţionezi actul medical e o crimă“ – acesta este punctul peste care nu se poate trece.
„Medicii au avut de suportat controale făcute nu cu bună-credinţă (…) şi, ce este mai grav, desant de la toate tipurile de procuraturi făcute cu televiziunile şi presa anunţate dinainte, spectacol, neexistând prezumţia de nevinovăţie pentru nici un medic, şi neurmărindu-se ulterior ce se întâmplă“, a mai spus profesorul Astărăstoae, ignorând faptul că doar acei medici suspectaţi de falsuri, delapidări şi condiţionarea actului medical au fost cercetaţi astfel.
Da, justiţia ca spectacol televizat este un fapt regretabil, dar mai regretabilă este logica reductivă prin care o minoritate gri, specializată în arta compromisului, este echivalată cu majoritatea tăcută şi onestă a breslei medicale. Profesorul Astărăstoae cere prezumţia de nevinovăţie pentru medicii arestaţi de nişte procurori cărora chiar el nu le acordă aceeaşi prezumţie de bună-credinţă.
Breasla medicală, ca şi breasla procurorilor, nu este una infailibilă, aflată deasupra oricărei greşeli. Dar orice medic onest, la fel ca orice procuror cinstit, ştie că poate dormi noaptea liniştit, fără teamă de „desanturi“.
La începutul lui iunie am vorbit la târgul Bookfest, cu ocazia lansării unui volum de povestiri adevărate, „Căpşunarii“ (de Dani Rockhoff, ed. Humanitas). Personajele principale ale cărţii sunt românii care au plecat din ţara în care nu se mai simţeau respectaţi, pentru a lucra printre străini.
În acelaşi timp, la standul alăturat vorbea Adrian Năstase, fostul premier condamnat pentru corupţie, omul care, protejând sistemul pe care l-a condus, a contribuit poate mai mult ca orice politician la exodul „căpşunarilor“ români. Câteva zeci bune de oameni îl ascultau admirativ pe acest politician corupt.
Negrul se transformase în alb, neghina prinsese gust de grâu dulce, păcătoşii deveniseră icoane.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în breasla medicală, acolo unde medicii corupţi care prescriu reţete false şi condiţionează actul medical sunt amestecaţi în aceeaşi oală cu medicii care încearcă să trăiască decent
într-un stat care-şi bate joc de ei.
Motivul pentru care medicii pleacă din România nu este „blamarea lor extraordinară, cum nu a mai existat în istoria României“, ci întoarcerea pe dos a ţării lor natale.
O ţară în care hoţii sunt apăraţi, iar ticăloşii sunt scuzaţi, deşi ei formează acea minoritate gri şi zgomotoasă care murdăreşte întreaga breaslă. Ei, doar ei, sunt mizerabilii medicinei româneşti.
Vlad Mixich
HotNews.ro
