Noi, românii, ne permitem prea rar, din cauza experienţelor istorice şi a nefericitei apropieri geografice de autoritariştii eurasiatici, să criticăm democraţiile occidentale. Atunci când cineva o face, discursul este de obicei demagogic, populist şi distructiv.
Dar astăzi, Uniunea Europeană, simultan lovită de criza economică şi criza de încredere a propriilor cetăţeni, este asaltată de probleme. Atenţia ei scade, standardele la fel şi, încet, ochii se închid.
„Există teama că, în Europa, distanţa dintre cetăţenii obişnuiţi şi politicienii şi birocraţii de la Bruxelles compromite legitimitatea democratică“, se scrie în debutul unui raport al
Transatlantic Academy, publicat în mai 2013.
E foarte greu să suspectezi o organizaţie precum Transatlantic Academy (fondată de German Marshall Fund of the United States şi finanţată de guvernul federal german şi de mai multe fundaţii americane şi europene) că promovează o platformă antioccidentală. Tocmai de aceea, concluzia lor este cu atât mai alarmantă: „Suntem îngrijoraţi că rigiditatea instituţională (din UE – n.r.) scade sensibilitatea instituţiilor la aspiraţiile democratice ale cetăţenilor“.
Astăzi, reţeta nepopularităţii într-un grup de tineri este să spui, chiar dacă o faci cu intenţii bune, că vrei să devii politician. Dorinţa de a guverna cetatea este instantaneu identificată cu lăcomia omului care se doreşte în fruntea bucatelor. Această scârbă plenară a generaţiei tinere faţă de clasa politică este justificată de realitate.
Când aţi întâlnit ultima oară un om obişnuit care, în colaborare cu parlamentarul său, să fi promovat o lege benefică breslei sau comunităţii din care face parte? Care este ultima petiţie pe care aţi semnat-o, ca simplu cetăţean, şi care s-a transformat în faptă? Când aţi intrat ultima oară într-o instituţie a statului fără teama că vă veţi risipi timpul şi că veţi fi umilit de o birocraţie stufoasă, stupidă şi implacabilă? Când aţi dat mâna ultima oară cu un politician onest? Când aţi simţit că vocea voastră chiar contează?
Atunci când pun astfel de întrebări într-un studio de televiziune se întâmplă ca politicianul aflat de cealaltă parte a mesei să-mi reproşeze: „Aţi devenit şi dumneavoastră anti-sistem!“. Dintotdeauna a existat o anumită distanţă pragmatică între ce predică politicienii şi faptele lor, dar atunci când această distanţă creşte prea mult, ea se umple cu ipocrizie. Orice om, indiferent de inteligenţă sau educaţie, va recunoaşte mai devreme sau mai târziu ipocrizia.
România este inclusă într-un clasament Freedom House care apreciază nivelul democratic al unei ţări: suntem, ca şi în urmă cu un deceniu, cea mai puţin democratică ţară din cele zece noi state membre ale Uniunii Europene. Evoluţia noastră în ultimul deceniu este neglijabilă, în special din cauza declinului înregistrat în ultimii trei ani, declin care coincide cu adâncirea crizei economice a UE.
O criză care este, în continuare, pentru cei mai mulţi europeni, un fenomen cu cauze necunoscute şi pentru care nimeni nu răspunde. Sau, în formularea raportului Transatlantic Academy: „privatizarea câştigului şi colectivizarea sacrificiului“.
Această dificultate de a-i numi şi penaliza pe cei responsabili de proastă guvernare este păcatul originar al actualei crize de încredere în Uniunea Europeană. Politicienii locali promit orice şi împlinesc prea puţine, expediind răspunderea la nivelul instituţiilor europene, acolo unde domneşte stufoasa birocraţie europeană şi unde tot jocurile politice sunt cele care primează în faţa principiilor democraţiei.
Socialiştii europeni apără abuzurile guvernului Ponta din România, în timp ce popularii europeni tratează cu mănuşi abuzurile premierului Orban din Ungaria. Folosirea articolului 7 din tratatul UE, prin care drepturile unui stat membru ar putea fi suspendate pentru violarea valorilor democratice, este considerată astăzi o „opţiune nucleară“, imposibil de folosit.
Parlamentul European, singura instituţie direct aleasă la nivel european, joacă un rol deocamdată secundar. Prin urmare, oamenii sunt din ce în ce mai puţin interesaţi de alegerile europarlamentare. Mai este legitimă, viabilă, o Uniune în care votează doar o treime din cetăţeni?
Ivan Krastev, membru fondator al European Council on Foreign Relations, explica recent de ce politicienii nu mai pot fi astăzi controlaţi prin clasicele unelte ale democraţiei: „Când dronele şi armatele profesioniste l-au înlocuit pe cetăţeanul-soldat, interesul elitei în menţinerea bunăstării publice a slăbit substanţial. Invadarea pieţei muncii cu imigranţi ieftini şi mutarea producţiei au redus disponibilitatea elitelor de a coopera. Cetăţenii îşi pierd pârghiile de influenţă asupra grupurilor care guvernează. Declinul influenţei cetăţeanului-soldat, a cetăţeanului-consumator şi a cetăţeanului-angajat este cel care explica pierderea de putere a votanţilor“.
Şi atunci când afli că votezi degeaba, preferi să nu o mai faci deloc. Nimeni nu ar alege voluntar destinul unui peşte care se zbate pe uscat.
Această dificilă situaţie europeană are potenţialul de a bloca evoluţia României şi de a ne complica prezentul. Biciul Uniunii Europene atinge tot mai rar cefele grase ale politicienilor români. În prezent, puterile occidentale (inclusiv Statele Unite) par a fi interesate în a avea mai degrabă o Românie stabilă decât una mai democratică.
Politicienii români îşi exprimă tot mai frecvent admiraţia pentru regimurile autoritare asiatice. Cazul lui Vasile Blaga nu este singular: am auzit politicieni din PSD şi din PNL vorbind admirativ despre organizarea politică din China sau Singapore.
Măsuri altădată revoltătoare, precum eliminarea transparenţei în achiziţiile publice sau înţelegerile politice pe justiţie, trec silenţios acum, ca o gripă în spatele căreia se ascunde un cancer. Priorităţile politicienilor români rămân propriile afaceri şi ameţirea populaţiei. Priorităţile politicienilor europeni au devenit stabilitatea şi conservarea propriei puteri. Am intrat oare în epoca ochilor închişi?
Vlad Mixich
Hotnews
