Doi băieţi din satul vâlcean Mologeşti trăiesc imobilizaţi la pat de 27 de ani. Gemenii s-au născut prematur, la şase luni. La început, au părut să se dezvolte normal, dar după opt luni de la venirea pe lume, mama şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu copiii ei. De atunci, cei doi băieţi sunt la pat, dependenţi de ajutorul părinţilor, nu pot să se mişte şi nici să vorbească. Numai o minune şi credinţa părinţilor îi ţin în viaţă.
Daniel şi Darius Cărămidă nu cântăresc mai mult de 20 de kilograme. Îşi împart suferinţa în acelaşi pat, unul la un capăt, altul la celălalt. Durerea lor rămâne închisă între cei patru pereţi, fiind prizonierii unei boli de care nu au scăpare. Mama este cea care îi întoarce de pe-o parte pe alta, îi schimbă, îi spală, îi hrăneşte. Femeia povesteşte că, deşi atunci când s-au născut unul cântărea 700 g şi altul 750 g, copiii au luat în greutate şi au crescut normal. Când a plecat din maternitate, la trei luni după ce i-a născut, copiii deja gângureau. Daniel a rostit la şase luni primul său cuvânt, „mama“. Acum, la 27 de ani şi două luni, băiatul poate să pronunţe acelaşi cuvânt, la care a adăugat doar „tata“ şi „papa“. Fratele lui, însă, nu poate spune nimic.
Totul a fost bine până la opt luni, când gemenii s-au îmbolnăvit, au făcut temperatură 41,5. „Am stat două luni cu ei în Spitalul de la Bălceşti. Au avut otită şi i-au tratat de bronşită. Mi-au spus că le-au dat tratament greşit şi asta le-a afectat corpul“.
Diagnosticul dat de medici a fost tetrapareză spastică, o formă de paralizie cerebrală, şi paraplegie, adică paralizia ambelor membre inferioare.
Îngrijirile părinţilor
îi ţin în viaţă
După ce au pus diagnosticul, medicii nu le-au mai dat şanse copiilor. „Mi-au spus că nu au ce să le mai facă“, mărturiseşte mama, căreia suferinţa i-a brăzdat chipul.
Când copiii aveau trei ani, părinţilor li s-a spus că îi pot abandona într-un spital din Craiova. „Mi-au zis că pot să îi dau la stat şi că în câteva săptămâni o să moară. Când am auzit aşa, nici nu am vrut să mă gândesc. Mai bine să mor eu decât copiii mei“, spune Elena Cărămidă.
Tatăl a încercat să facă tot ce a ţinut de el. Acum mulţi ani, şi-a dus băieţii la Spitalul Elias, în Bucureşti. „Am fost acolo cu ei în anul cu revoluţia. Nu i-am lăsat şi am zis să merg peste tot. A fost greu să ajung cu ei acolo, dar m-am dus până la urmă“, spune tatăl gemenilor. Mama lor crede că puncţia care le-a fost făcută atunci i-a terminat definitiv. „Am crezut că o să moară“, spune femeia, care doarme la capul băieţilor de când erau mici şi nu îi scapă din ochi nici o clipă, şi-a dedicat lor întreaga viaţă. Femeia cu ochi mici şi calzi îţi transmite toată iubirea şi grija pe care o poate avea o mamă. E o mamă eroină. Le dă mâncare cu biberonul sau cu linguriţa, le pune scutece făcute de ea atunci când nu mai sunt bani pentru pamperşi. Îi spală încet, cu prosopul, de frică să nu li se întâmple ceva. Băieţii nu au un regim special. Femeia le face mâncare şi le dă încet cu linguriţa fidea cu lapte, piure de cartofi, banane şi mere. Din cauza faptului că stau de atâta timp numai pe spate, băieţilor li s-a deformat coloana vertebrală şi asta le pricinuieşte dureri mari. „Trebuie să îi întorc cu grijă, că mi-e frică să nu li se rupă şira spinării. Le dau calmante, stau cu plasele de medicamente la cap. Pe partea stângă nici nu pot să îi mai întorc“, mărturiseşte femeia.
Tatăl are piciorul amputat
Şi ca şi cum nu ar fi avut destule probleme, familia a mai fost lovită de o tragedie. Acum cinci ani, tatăl băieţilor a avut un accident. O maşină l-a lovit şi, pentru că nu s-a mai putut face nimic, medicii i-au amputat piciorul din şold. Acum bărbatul târăşte după el nişte cârje şi abia reuşeşte să se mişte dintr-un loc în altul. Dar, cu toate aceste suferinţe, bărbatul nu şi-a pierdut credinţa, iar singura speranţă o are în Dumnezeu. „Mă gândesc că Cel de Sus ne încearcă pe noi, oamenii lui“, spune bărbatul, care are peste 60 de ani. Nu are studii, dar a învăţat multe lucruri singur, din cărţi, şi nu are nici o reţinere să le împărtăşească şi celor pe care îi întâlneşte.
Deşi are o viaţă grea, familia Cărămidă nu cere ajutorul nimănui. Trăiesc cum pot, duc singuri o povară mult prea grea pentru umerii lor, iar din ochi le-au curs prea multe lacrimi pentru o viaţă.
La ei găseşte alinare şi o fată amărâtă din sat, care cere din când în când de mâncare. Nea Nicolae şi tanti Elena au întotdeauna o îmbucătură şi o vorbă bună şi pentru ea. Asta pentru că ştiu ce înseamnă suferinţa, iar nea Nicolae a învăţat din Biblie că „trebuie să îţi iubeşti aproapele“.
Doar 293 de lei pe lună pentru băieţi
Doctorii le-au spus părinţilor că cineva cu boala băieţilor lor trăieşte între opt şi 12 ani. Dar, în iunie, aceştia au împlinit 27 de ani, datorită dragostei şi îngrijirilor pe care le-au primit.
Pensia pe care o primesc de la stat gemenii bolnavi este de 293 de lei pe lună. O sumă infimă, dacă ne gândim numai la medicamentele de care au nevoie zilnic. Sunt momente în care urlă de durere, după cum mărturiseşte mama, şi numai calmantele îi mai ajută, dar şi ele prea puţin, pentru că nu îşi mai fac efectul.
Bătrânii, trecuţi de 60 de ani, au făcut pentru copiii lor tot ce le-a stat în puteri. Sunt oameni cu credinţă în Dumnezeu şi care nu vor să se plângă.
Trăiesc în tăcere, de 30 de ani, alături de cei doi fii ai lor, o dramă cumplită. Puterile părinţilor s-au împuţinat, iar crucea pe care o duc a devenit prea grea pentru ei şi au nevoie de ajutor mai mult ca oricând. Iar acesta nu poate veni decât de la oameni.