România este ţara mea. România este ţara în care, în ultimii 20 de ani (!), o instituţie oficială a statului a organizat un bal pentru torţionari. Un bal al celor care ne-au chinuit profesorii şi medicii, al celor care ne-au ucis matematicienii şi artiştii.
Nu e nici o metaforă aici: colonelul Ion Ficior, fostul comandant al lagărului de muncă silnică de la Periprava, a povestit că „foştii comandanţi de penitenciare comuniste se întâlneau la un fel de bal organizat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor“. Statul român are grijă de copiii lui. Ştiţi ce pensie primeşte colonelul Ficior?
Domnul colonel îşi îmbrăca anual costumul din stofă fină şi petrecea o seară agreabilă, sorbind licori scumpe, la balul torţionarilor. Căci statul avea şi are grijă de slujitorii săi fideli, chiar dacă mâinile acestora sunt murdărite cu sânge. Ce? Bătaia unui om, dacă e executată la ordin, nu tot muncă cinstită se cheamă?
Ştiţi ce pensie primeşte colonelul torţionar Ficior? 5100 de lei. Adică 1150 de euro. De trei ori mai mult decât un medic care salvează vieţi. De două ori mai mult decât un profesor care educă tinerii. De trei ori mai mult decât inginerul pe care l-a scuipat şi călcat în picioare. Ştiţi de când se întâmplă asta? De două decenii, de când în România a învins, cică, revoluţia din ’89.
Motivul pentru care statul român a organizat ani la rând un bal al torţionarilor este simplu. Statul comunist continuă să supravieţuiască în multe dintre birourile şi demnităţile actualului stat român european. Lupul şi-a schimbat doar părul, căci genele roşii şi cruzimea s-au transmis fidel. Afirmaţia e susţinută de fapte incontestabile: astăzi, astăzi! nu acum 23 de ani, statul român continuă să-şi plătească torţionarii cu o pensie la care medicii care protestează în stradă nici nu visează.
Ieri, premierul Victor Ponta a aprobat un proiect prin care torţionarii rămaşi în viaţă la două decenii de la căderea comunismului – au mai rămas doar 35 – vor plăti din pensiile lor despăgubiri victimelor. În acest proiect şi în momentul aprobării lui stă concentrată toată ipocrizia neagră a politicienilor români. Neagră cum doar noaptea sufletului poate fi.
„Sunt două cazuri, poate că o să fie mai multe“, a spus Victor Ponta. „E târziu, dar e important. Mai bine mai târziu”. Dar e târziu şi pentru că Victor Ponta nu a insistat pentru această măsură în anii în care a fost ministru în guvernul României. E târziu pentru că Traian Băsescu s-a limitat la o condamnare verbală fără alte măsuri practice. E târziu pentru că Emil Constantinescu şi-a găsit scuza perfectă: „M-a învins sistemul“.
Şi e târziu pentru că România a fost condusă un deceniu de Ion Iliescu. Acelaşi Ion Iliescu care în 1958, pe când colonelul torţionar Ficior îşi făcea cinstit meseria în lagărul Periprava, îi numea „pui de viperă“ pe studenţii ai căror părinţi refuzau colectivizarea. Acelaşi Ion Iliescu care, în 1968, îi înfiera pe studenţii care îndrăzneau să colinde de Crăciun.
Colonelul Ficior a fost un executant silitor al ordinelor adevăraţilor comandanţi ai torţionarilor din România. Povesteşte chiar el că, „participând la o şedinţă de analiză pe ţară, am auzit că s-au dat dispoziţii de către adjunctul de ministru de interne să se ia măsuri ca şi deţinuţii de drept comun şi politicii să simtă puşcăria. S-au dat nişte dispoziţii, şi cu bătaie, şi cu chestii din astea…“.
Cei care au dat doar ordinele fără să-şi murdărească degetele sunt torţionarii, care nu au plătit şi nu vor plăti niciodată despăgubiri. Pentru că şi astăzi, la 23 de ani după, statul român e condus de ei şi de discipolii lor.
M-am nimerit într-o emisiune alături de un tânăr parlamentar PSD care s-a lăudat că bunicul său a fost deţinut politic. Am înmărmurit. Îl priveam în adâncul ochilor încercând să întrevăd măcar o fărâmă de lumină în timp ce încerca să-mi explice cum se face că este membru într-un partid al cărui preşedinte de onoare este Ion Iliescu.
Mi-a spus că bunicul lui nu a fost de acord cu apartenenţa sa la PSD şi că mult timp s-au contrazis cumplit. Mi-a explicat că Iliescu are şi părţi bune, că într-o perioadă a fost chiar dizident. La final m-a privit descumpănit şi, fugind de întrebări, a ridicat din umeri a neputinţă: „Ce era să fac?“.
România e ţara în care torţionarii au un bal al lor. România e ţara mea.
Vlad Mixich
HotNews.ro
