Liliecii lui Sorescu, evocaţi prin teatru într-un nou spectacol

Spectacolul de teatru „Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu“, adaptare de Ana-Maria Nistor după volumul sorescian de poezii „La Lilieci“, în regia Mirelei Cioabă, a avut premiera weekendul trecut în sala „Amza Pellea“ a Naţionalului craiovean. Timp de aproximativ o oră, Bulzeştiul lui Marin Sorescu a fost orânduit nostalgic pe o scenă întunecată, cu „oaminii“ săi de odinioară, cu graiul oltenesc pe care poetul şi-a dorit, cu tot dinadinsul, să-l „înscrie“ în literatură, cu obiceiuri pe care el însuşi a apucat să le trăiască şi a căror dispariţie treptată o regreta.
Adaptarea scenică a unui volum de poezii nu este uşoară, însă Ana-Maria Nistor a reuşit să păstreze sufletul satului sorescian în acest exerciţiu de dramatizare. De fapt, însăşi această reuşită este cea mai valoroasă dintre realizările spectacolului, fiind accentuată, însă, şi de viziunea regizorală şi de scenografie.
Întreaga piesă se desfăşoară „La Lilieci“, adică în cimitirul care dă şi titlul volumului de poezii. Personajele, întruchipări ale sătenilor care i-au marcat copilăria tânărului Marin, precum Anica sau Maria Bălii, ies din sicrie la începutul spectacolului, o alegere ce poate avea dublu sens: pe de o parte, poate indica faptul că personajele au trecut pe lumea cealaltă, în sensul propriu al cuvântului, poate devenind chiar „moroi din Bulzeşti“, însă ar simboliza, mai degrabă, dacă ne gândim chiar la ce spunea Sorescu despre „La Lilieci“, uitarea aşternută peste universul satului, cu tradiţiile sale compromise de „încercarea de a schimba satul în oraş“. Maria Bălii, Anica, Nea Miai, Gaga Riţa, oamenii evocaţi de Sorescu în încercarea de a-i păstra vii, prin literatură, au părăsit această lume, peste care istoria a aşternut oraşul.
Singurii care îşi fac apariţia mai târziu sunt Mitrele, care strigă hipnotic „Cruuuuci“, alimentând atmosfera mortuară conturată pe scenă, şi nevasta sa, Leana (Anca Dinu). Poate pentru că Mitrele (Angel Rababoc) nu a apucat să se spânzure încă. Şi nu a apucat să îl vadă pe Dumnezeu, căci el este cel căruia i se întâmplă „Minunea“ în această adaptare, nu lui Lungu, ca în scrierea originală.
Personajele, odată ieşite din morminte, se comportă întocmai precum dadele, babele şi nenii de la ţară, pe care Sorescu ne face să ni-i amintim şi noi, vorbesc întocmai, cu „fă“ şi cu „machea“, beau ţuica la prima oră a dimineţii, chiar şi femeile (vezi Riţa) şi se înfruptă din varza călită, care nicăieri nu-i mai gustoasă ca-n cimitir, la pomană. De aici şi năduful lui Nea Miai, care cere să dispară găleţile cu apă din faţa lui, ca să nu-l ademenească să bea, căci apa îl umflă şi nu mai poate mânca. Apoi negociază cu Marin (Dragoş Măceşanu) zestrea, pentru ca acesta din urmă să îi ia de nevastă fata. O vedem şi pe Anica bolânda, interpretată bine de Raluca Păun, care îşi plânge durerile şi face elogiu rostopascăi, bună la toate, primind repetatul răspuns al Mariei Bălii.
Un personaj interesant este Păun umblatul, care nu apare în volumul lui Sorescu şi care pare a fi introdus în această poveste întocmai pentru a ilustra alunecarea lumii arhaice către modernitate. Căci Păun (interpretat de Mircea Tudosă) a văzut America, a văzut Parisul, el este singura legătură a satului cu un exterior încă străin, dar tot mai ameninţător. Nu întâmplător este certat Păun de Nea Miai că nu le-a arătat americanilor Căluşul. Dojeneala are o încărcătură simbolică, semnalează o încercare de rezistenţă în faţa schimbării, de supravieţuire a tradiţiei.
Dialogurile personajelor, întocmai ca în volum, curg firesc, iar cu ele renaşte satul, cu ele renaşte amintirea celor ce au fost, cu ele renaşte copilăria.
Chiar şi titlul piesei, „Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu“, face trimitere la ideea unui univers arhaic, unde credinţa în moroi şi vedenii cu divinitatea sunt fireşti, căci ele fac parte din imaginarul tradiţional. Spectacolul, deschis de ieşirea din morminte, aluzie la viaţa de apoi şi la moroii din Bulzeşti, se închide simetric, cu „Minunea“ din „La Lilieci“, „o vedenie de-asta nemaipomenită“, cum spunea Sorescu, „ieşită din COMUNĂ“, când Dumnezeu i se arată lui Mitrele (în versiunea scenică) şi îl întreabă ce mai face, stând aşa, în capul oaselor…