Mici care sfârâie pe grătar, muzică populară cât suportă urechile, căruţe şi maşini la un loc fac atmosfera târgului săptămânal din comuna Iancu Jianu, judeţul Olt. Este singurul târg care se organizează în această zonă şi în fiecare duminică aici se adună oameni din satele vecine.
Cu noaptea în cap, comercianţii îşi aşază marfa ca la expoziţie. Cei mai norocoşi au prins loc pe tarabe, alţii însă îşi întind marfa jos, pe nailoane, printre care cumpărătorii abia au loc să se strecoare. În târg găseşti de la pătrunjel, oale, animale până la haine second-hand. La intrarea în târg e forfotă mare. Un bătrân vinde ardei dintr-o cutie de carton. A muncit toată vara și spune că îl dă la un preț de nimic. În față are un cântar vechi la care se chinuie să cântărească corect pentru că niciodată nu i-a plăcut înșelătoria. Când o femeie îi cere trei kilograme de ardei, bătrânul cu mâinile tremurânde mută greutățile și nu dă marfa până nu e convins că a cântărit bine. Spune că vine în fiecare duminică în târg, nevasta îi e bolnavă acasă, iar pensia nu le ajunge nici măcar pentru medicamente: „Ce să facem, taică?! Păcate amărâte pe capul nostru“.
Sectorul legumelor şi fructelor este ticsit de marfă. Găseşti tot ce vrei pentru conservele de iarnă şi pentru murături. Munţi de varză albă se ridică lângă drum, pentru că a acum este sezonul ei, aşa cum spune o femeie care împreună cu soacra sa umplu câţiva saci cu varză, pe care apoi îi cară în spate până la căruţă: „Acum toată lumea ia varză să bage la butoi ca să aibă la iarnă. Luăm multă, că la televizor anunţă iarnă grea“. Un kilogram de varză costă 60 de bani, e mai ieftină decât în pieţele din Craiova, unde o găseşti cu 80 de bani. Vânzătorii te încurajează să cumperi şi negociază cu îndârjire, dar în final cedează şi mai lasă din preţ.
„Mă dai la televizor, să mă văd la televizor barem? Eşti de la ziar? E bine şi la ziar!“
La tarabele supraîncărcate cu brânză, comercianţii nu mai ştiu cum să te atragă. Un kilogram de brânză costă zece lei. Mamaie Lenuţa vinde brânză de vacă şi, ca să îşi atragă clienţii, îi îndeamnă să guste. „Ia la mama şi gustă să vezi ce bună e! Brânză proaspătă, făcută de mine“, le spune bătrâna celor care trec prin faţa ei. Lângă tarabele cu brânzâ, un bătrân stă pe scaun, sprijinit într-un ciomag. A venit de la Laloşu să vândă căciuli. Se plânge că lumea nu mai cumpără pentru că tradiţia s-a pierdut.
În mijlocul târgului, o bătrână are în mâini câteva legături de praz. „Cu cât dai, mamaie, o legătură?“. Stă o clipă să mă cântărească. Nu vrea să se zgârcească şi să strice preţul. „Ia, mămică, praz, doi lei legătura!“. O cheamă Maria Nicolae, are 68 de ani şi a venit la târg din comuna Vulpeni. Mă vede că fac poze şi, râzând, spune de parcă ar vrea să o audă tot târgul: „Mă dai la televizor, să mă văd la televizor barem? Eşti de la ziar? E bine şi la ziar!“.
Într-un colț stă ghemuită pe o ladă Nicoliţa Băluţă. Are 80 de ani și vine cu marfă de la Osica. Spune că de mai bine de șapte ani vinde legume în târgul de la Iancu Jianu. Acum e supărată foc, pentru că toată munca ei de o vară s-a pierdut. „Azi-noapte mi-au scos din pământ hoţii 800 de cuiburi de fasole. Am muncit pentru ele toată vară și acum nu mai am nimic“, spune bătrâna cu ohii în lacrimi. Vine la târg cu fiul său, care este nemulțumit de faptul că producătorii au fost acaparați de intermediari. Muncește un an întreg ca să poată vinde legumele în târg și spune că nu câștigă decât atât cât să trăiască de pe o zi pe alta, iar intermediarii care cumpără marfa de la producători la prețuri de nimic câștigă triplu.
„Şi ei sunt oameni și trebuie să își crească copiii, au rate la bănci ca și noi, dar ar trebui să fie separați de noi în târg, să nu mai stăm unii lângă alții, că ei nu muncesc cum muncim noi“, spune bărbatul în timp ce îmi arată palmele bătătorite de atâta muncă.
„Ia cocoșul, neamule!“
În târgul de la Iancu Jianu se vând și animale. Într-o căruță stau culcați câțiva porci, cel mai mare dintre ei costă 1.400 de lei, iar pe cei mai mici proprietarul îi vinde la prețuri cuprinse între 500 și 700 de lei: „Cumpără lumea acum pentru că nu mai e mult până la Crăciun și atunci o să fie mult mai scumpi“. Nea Mărin tocmai și-a cumpărat porc; a dat 700 de lei pe el, a cheltuit toată pensia, dar e bucuros. „Cam scumpicei, dar trebuie să avem ce tăia de Crăciun. Trebuie să fim și noi în rândul lumii. Am strâns bani toată vară pentru porcul ăsta, acum mă liniștii! Să vedeți ce bucuroasă o să fie nevastă-mea când o să mă vadă cu el acasă“, spune bătrânul, care stă cu ochii ațintiți pe băieții ce îi urcă porcul în căruță.
Printre căruțele pline cu porci se strecoară și nenea Petrică, cu un cocoș roșu la subţioară, care cântă subțirel și te face să te simți ca în iarmarocul unde Nică își vindea pupăza. „Ia cocoșul, neamule!“, răsună glasul bătrânului în tot târgul.
Lângă zona unde se vând animalele sunt și comercianții cu cereale. Nea Ion aşteaptă clienţi în fața unei dube pline cu boabe de porumb și grâu, însă oamenii nu se înghesuie să cumpere. Bărbatul încearcă să facă haz de necaz și găsește o explicaţie simplă. „De când cei care ne conduc au transformat leii în roni, lumea nu mai are bani“. Astăzi omul a vândut de 150 de lei, din care cu 50 de lei plătește benzina ca să se întoarcă acasă, la Vulpeni. „Mă bucur că făcui și eu măcar bani de arat“, spune bărbatul.
„Ieftin, taică, ieftin!“
În târg sunt şi comercianţi cu haine de toate felurile, care stau aliniate ca la poză pe tarabele neîncăpătoare. Pe Gheorghe Baciu îl găsesc lângă o tarabă cu tenişi, adidaşi, dar şi câteva haine pe care le ţine agăţate pe umeraşe. Are haine „pentru toată lumea“, dar vânzarea nu merge bine: „Nu sunt bani, e criză şi marfa pare destul de scumpă pentru oamenii de la ţară. Din când în când se mai opreşte câte o femeie să îşi cumpere câte un şorţ sau o basma“. Îl întreb de ce mai vine în târg dacă nu câştigă nimic. „Ce să facem, domnişoară? Ne câştigăm existenţa din puţinul care îl vindem! Altceva ce să facem?“, spune bărbatul dezamăgit.
Undeva la marginea târgului le-am întâlnit pe Stanca şi Lisandra, care vând linguri, căni şi scaune făcute din lemn chiar de ele. Au trecut de 70 de ani şi fac acest meşteşug de când se ştiu. Stând direct pe pământ, bătrânele strigă din când în când cât le ţine gura: „Ia oala, ia lingura… nu mai sta!“ şi pentru un moment te trimit cu gândul la iarmarocul pe care îl descrie Creangă. „Noi facem treaba asta din tată în fiu, suntem rudari şi trăim cinstit din munca noastră“, spune una dintre bătrâne.
După ce i-am întâlnit pe oamenii care încă trăiesc ca în poveştile lui Ion Creangă, mă simt într-adevăr la târg, la ţară. Ultima „ispită“ care îmi iese în cale este o grămadă de ceaune şi tigăi de aluminiu. Le vinde un moşneag ţanţoş, cu mustaţă. „Cum dai ceaunele, tataie?“. „Ieftin, taică, ieftin!“, răspunde bătrânul, care se plânge că nu a vândut decât o oală şi un ceaun.
Aproape de ora zece târgul e pe sfârşite. Urcaţi în căruţe sau în maşini, oamenii pleacă încărcaţi cu de toate, ca să le ajungă o săptămână sau mai mult. În urma lor rămâne mult praf.
De pe culmea înaltă a drumului, mai privesc o dată furnicarul târgului, înainte de a face curba care mă duce către oraş, unde lumea nu are acelaşi farmec şi unde o oră în piaţă nu valorează nici cât zece minute în târg.
