În fiecare zi, trecem pe străzile Craiovei pe lângă o sumedenie de oameni, tineri sau bătrâni, cu zâmbetul pe buze sau supăraţi, săraci sau bogaţi. Câţi locuitori sunt în oraş, tot atâtea poveşti de viaţă există ascunse bine în fiecare inimă. Am încercat să aflăm momentele din viaţă ce i-au bucurat cel mai mult pe craioveni, care ne-au povestit de clipele în care au simţit că nu sunt singuri şi în care oamenii din jurul lor le-au schimbat viaţa în bine. Ne-au vorbit şi despre momente în care, la rândul lor, au dat o mână de ajutor celor din jur. Să fim buni e o lecţie pe care nu este niciodată prea târziu să o învăţăm.
Traian Melţei
Craioveanul Traian Melţei are 67 de ani. A trecut şi prin bune, şi prin rele, după cum spune chiar el, dar zâmbetul i-a rămas mereu pe buze. Are faţa blajină, ochi luminoşi şi calzi, prin care se perindă parcă toate momentele prin care a trecut în viaţă. Îl întreb dacă cineva, vreodată, i-a făcut vreun bine. Schiţează un zâmbet în colţul gurii şi, cu privirea ţintită în zare, începe să povestească: „Cred că cea mai mare faptă bună pe care a făcut-o cineva faţă de mine a fost atunci când domnul Petre Roman a dat o lege prin care oamenii care aveau apartamente au putut să şi le cumpere. A fost cea mai mare bucurie pentru mine faptul că am putut să cumpăr casa în care stau şi acum şi în care mi-am crescut copiii. Pentru acest lucru eu l-am considerat omul care mi-a făcut cel mai mare bine, dar şi cel mai bun politician.
Alt moment în care am fost ajutat şi cineva a făcut o faptă bună pentru mine a fost atunci când m-am operat. În anul 1984, am fost operat la Spitalul CFR pentru că aveam ulcer. Domnul doctorul Semenu este cel care m-a pus pe picioare în acel moment. L-am considerat un înger păzitor pentru că a făcut totul ca să mă salveze şi nu mi-a cerut nici un ban, nici alte lucruri“.
Îl întreb pe Traian Melţei dacă, la rândul său, a făcut fapte bune şi îmi mărturiseşte că atunci când a putut a ajutat şi el. „Nu îmi aduc foarte bine aminte acum, dar, lucrând ca mecanic pe locomotivă, l-am ajutat pe unul dintre colegii mei să avanseze şi el la locul de muncă. Am vorbit cu cine am putut şi nu m-am lăsat până nu l-am văzut că a ajuns acolo unde îşi dorise el. Din ajutor a ajuns mecanic de locomotivă. Nu a fost mare lucru, dar el a apreciat că l-am ajutat şi l-am susţinut cât am putut eu, mai ales că la serviciu nu toţi erau binevoitori şi nimeni nu se gândea să te ajute“.
Andreea Radu
Andreea Radu are 23 de ani şi spune că îi este greu să se decidă asupra celor mai bune fapte pe care ea le-a făcut sau cineva le-a făcut pentru ea. Bucuroasă, ne mărturiseşte: „Odată am ajutat la naşterea unui viţeluş. A fost un moment foarte frumos pentru mine. Am simţit că am ajutat pe cineva să ia viaţă şi m-am simţit utilă. Altă dată am plantat împreună cu tatăl meu un copac. Îmi place să am grijă de natură şi să contribui la înfrumuseţarea ei, mai ales acum când noi, oamenii, am uitat aceste lucruri elementare care ne-ar ajuta să ducem o viaţă mai sănătoasă, fără atâta poluare“. De curând, Andreea a ajutat şi nişte copii nevoiaşi: „Le-am oferit jucăriile şi hainele mele din copilărie unor copii săraci care sunt vecini cu mine“.
Fapta bună de care tânăra s-a bucurat cel mai mult a venit din partea bunicii sale: „Bunica a fost cea care mi-a salvat viaţa când eram mică. Căzusem într-o groapă plină cu apă şi eram pe punctul de a mă îneca. Ea m-a găsit şi m-a scos la timp de acolo, altfel aş fi murit. Altădată, după ce am călătorit cu trenul o zi întreagă, când am ajuns în sfârşit la destinaţie, obosită şi înfometată, o prietenă m-a aşteptat cu o pizza fierbinte făcută de mama ei. M-am bucurat ca un copil pentru asta şi m-am simţit iubită şi apreciată“.
Stoian Crum
Alt craiovean, altă poveste de viaţă care ne demonstrează că prieteniile adevărate trec peste toate necazurile şi ele sunt cele cu care rămânem în suflet după momentele de suferinţă. Stoian Crum este la vârsta pensionării, îi place să citească mereu poeziile lui Eminescu şi are un aer de filosof. Ne spune că viaţa nu e uşoară şi că dincolo de orice moment greu prin care treci, contează ca sufletul să îţi rămână curat şi tu să rămâi om. „Cea mai mare dovadă de înţelegere şi ajutor din partea cuiva a venit pentru mine de la prietenul meu de o viaţă, Nicolăiţă. La un moment dat, am trecut printr-o perioadă foarte grea, nu mai aveam bani şi rămăsesem cu restanţe la întreţinere. Vă daţi seama ce bătălie s-a dat în sufletul meu în acele momente, mai ales că sunt un om care nu poate pune capul liniştit pe pernă dacă ştie că are datorii. Prietenul meu m-a înţeles şi mi-a împrumutat banii de care aveam nevoie ca să îmi plătesc datoriile. Atunci am înţeles ce înseamnă omenia, dar şi cât de frumoasă este prietenia adevărată“.
Pe de altă parte, craioveanul spune că în viaţă a încercat mereu să facă bine şi nu rău: „Un moment în care am simţit şi eu că am ajutat a fost atunci când, în spital, am întâlnit un om care era foarte bolnav. Eu lucram în construcţii pe vremea aceea şi datorită serviciului meu am cunoscut un doctor foarte bun. I-am recomandat acelui om doctorul pe care eu îl cunoşteam şi i-am vorbit medicului despre acel om care se simţea foarte rău. Între timp, bărbatul bolnav s-a vindecat. M-am bucurat din tot sufletul şi parcă am simţit că am şi eu un rost pe lume. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să dăruieşti şi să primeşti“.
Mihaela Plopeanu
Mihaela Plopeanu este studentă la Facultatea de Litere din Craiova şi crede că mai ales tinerii ar trebui să aducă o schimbare în mentalitatea românilor şi a craiovenilor, în special. Pentru că îi pasă de cei din jur, studenta povesteşte că un moment în care a ajutat pe cineva a fost atunci când ea era încă pe băncile liceului: „La sfârşitul celor douăsprezece clase am organizat banchetul prin care ne-am luat rămas bun de la colegi şi profesori. Însă, colega mea de bancă nu avea bani nici să plătească masa la restaurantul unde am organizat petrecerea, nici să-şi cumpere rochie. Aşa că le-am propus colegilor mei să strângem bani şi să-i plătim noi meniul de la restaurant. Pe de altă parte, eu i-am cumpărat un material din care mama mea, care este croitoreasă, i-a făcut rochia pe care colega mea a îmbrăcat-o în seara petrecerii. A fost minunat pentru amândouă. Ne-am bucurat foarte mult şi eu, şi ea“.
Adriana Macsut
Adriana Macsut este o craioveancă care a studiat la Şcoala Doctorală de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Este o persoană căreia îi pasă de oamenii din jur şi care încearcă să facă lucruri bune pentru apropiaţi şi pentru comunitate, în general. Îmi spune că lista persoanelor care au ajutat-o este lungă şi cuprinde membrii familiei, prieteni, dar şi medici care i-au salvat viaţa la un moment dat. „Cred că ar fi de evidenţiat, însă, gestul pe care doi colegi de liceu l-au făcut faţă de mine. Pe 23 decembrie 1989 eram la Casa Studenţilor din Craiova şi încercam să concepem un ziar studenţesc liber. Deodată, a început să se tragă, iar cei doi colegi aproape că m-au trântit la pământ de pe scaun şi mi-au spus să merg târâş spre uşa pentru că eu stăteam lângă geam. Unul dintre ei predă astăzi la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Craiova. Iar fapta bună pe care consider că eu am făcut-o a fost aceea când în decembrie 1989 am ieşit în stradă, atât în Craiova, cât şi în Bucureşti, sperând că în România va fi democraţie“.
Flori Popescu
Flori Popescu este o bunică fericită. Am întâlnit-o în timp ce era la plimbare cu nepotul, în centrul oraşului. Cu zâmbetul pe buze, craioveanca îmi spune că cel mai mare motiv de bucurie pentru ea a fost atunci când nepoţelul i-a adus o vază şi un buchet de flori de 8 Martie: „A fost cel mai frumos moment pentru mine să îmi văd nepoţelul că intră pe uşă cu un buchet de flori, aproape mai mare cât el. Alt gest frumos pe care cineva l-a făcut faţă de mine a venit din partea unei prietene. Ea m-a ajutat să îi găsesc fiului meu un loc de muncă“.
Femeia spune că, la rândul ei, a preferat să îşi aducă mama şi soacra de la ţară în apartamentul său şi să aibă grijă de ele: „Am preferat să le am lângă mine şi să le ajut atunci când au nevoie. Aşa pot să fiu în orice moment alături de ele. Cred că este foarte important să nu uităm de părinţii noştri atunci când îmbătrânesc şi să îi ajutăm cu ce putem, şi chiar să îi ţinem cât mai aproape de noi cât mai trăiesc“.
