O trufanda – Cum vor ajunge spitalele de stat să fie îndatorate unor clinici private

Ca orice trufanda, este bine ascunsă. Undeva, în aliniatul unei litere dintr-un articol al unui proiect legislativ de peste 400 de pagini. Nimeni nu vorbeşte despre asta, deşi potenţialul schimbării este masiv. Efectul previzibil: spitalele publice vor ajunge datoare vândute unor clinici din zona privată.  
Până astăzi, spitalele private care transferau pacienţi în spitalele de stat erau obligate să le plătească acestora contravaloarea integrală a costurilor tratamentului. Măsura viza stoparea practicii clinicilor private de a transfera la stat un caz atunci când acesta se complica şi, prin creşterea consecutivă a costurilor tratamentului, nu mai era profitabil.
Conform proiectului CNAS publicat săptămâna trecută (articolul 96.1/5/i), şi spitalele de stat vor fi obligate de acum să plătească, în maximum 30 de zile, contravaloarea cazurilor transferate în spitalele private. Dar există destule situaţii în care medicul-şef de la stat care decide transferul pacientului este unul şi acelaşi cu medicul din clinica privată care primeşte pacientul transferat.
Conflictul de interese în care se află medicii care lucrează simultan la stat şi la privat a fost admis în 2013 într-un document oficial al Ministerului Sănătăţii, dar de atunci nu a fost luată nici o măsură pentru dizolvarea lui. Medicii care coordonează în acelaşi timp clinici de stat şi clinici private vor avea tot interesul să-şi transfere pacienţii dinspre stat spre privat, invocând, de pildă, lipsa materialelor medicale necesare.
O practică frecvent utilizată şi în prezent, când un pacient este externat din spitalul de stat şi i se recomandă să se prezinte a doua zi la o anumită clinică privată. Pacientul plăteşte de două ori acelaşi serviciu medical: o dată statului, prin contribuţia lunară vărsată sub formă de asigurare obligatorie, şi a doua oară direct clinicii private.
Sub noua regulă a transferului prevăzută de CNAS, clinica privată va primi nu doar valoarea aşa-numitei „taxe hoteliere“ plătită direct de către pacient, ci va avea posibilitatea să factureze valoarea serviciilor medicale efectuate şi către spitalul de stat de unde a fost transferat pacientul. Cine îl poate împiedica/controla pe medic să-şi transfere pacientul din spitalul de stat în clinică privată? Nimeni.
Foarte important este că spitalul de stat va trebui să plătească spitalului privat „costurile efectiv realizate“ ale tratamentului. Cu alte cuvinte – costurile reale. Este cunoscut că, de cele mai multe ori, CNAS nu decontează spitalelor de stat, şi nici celor private, costurile reale ale tratamentului, diferenţa fiind suportată de către pacient sub formă de „şpagă“ în spitalul de stat sau sub formă de „taxă hotelieră“ în spitalul privat.
Aici apare un mare semn de întrebare: de unde vor avea spitalele de stat bani să plătească spitalelor private valoarea reală a cazurilor transferate, în condiţiile în care CNAS le decontează un tarif sub nivelul real de pe piaţa serviciilor medicale? Măsura pare a garanta acumularea de datorii de către spitalele de stat către cele private.
Proiectul CNAS prevede şi eliminarea barierei prin care spitalele private dintr-un judeţ nu puteau contracta mai mult de 5% din totalul paturilor finanţate din Fondul Asigurărilor de Sănătate în acel judeţ. Numărul de paturi contractat de fiecare spital cu Casă de Asigurări de Sănătate este foarte important pentru că, în funcţie de acest număr, spitalul primeşte mai mulţi sau mai puţini bani de la CNAS.
Bariera a fost iniţial introdusă pentru a evita situaţia în care o parte importantă a fondurilor obţinute din asigurările de stat ar ajunge la spitalele private, văduvind spitalele publice de surse importante de finanţare. Însă, în perioada mandatului lui Eugen Nicolăescu, au existat destule excepţii de la această regulă: pentru cinci dintre cele şapte spitale private existente în Braşov, de pildă, s-a acceptat depăşirea barierei de 5%. Pe ce criterii? Nu se ştie.
Comisiile paritare de la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate sunt cele care decid câte paturi sunt alocate fiecărui spital din judeţ. Acest număr de paturi fiind fix în fiecare an, fiecare spital duce o bătălie importantă pentru a primi în contractare un procent cât mai mare de paturi din totalul celor prevăzute pe judeţ.
Desfiinţarea barierei de 5% pentru spitalele private le permite acestora, cel puţin teoretic, să concureze neîngrădit cu spitalele publice pentru banii statului. Dacă învingătorul acestei competiţii ar fi stabilit de către pacient, pe baza principiului concurenţei, nu ar fi nici o problemă. Dar nu pacienţii decid, ci acele comisii paritare ale CNAS acuzate de un „partizanat evident“ chiar de jucători importanţi din sistemul medical românesc.
Este destul de ciudat că aceste măsuri care au potenţialul de a schimba circulaţia banilor în sistemul sanitar românesc sunt menţionate doar în adâncul celor peste 400 de pagini foarte tehnice ale contractului-cadru. Deşi proiectul a fost publicat pe site-ul CNAS de cinci zile, nici unul dintre înalţii demnitari ai Sănătăţii nu a făcut vreo referire publică la aceste schimbări. Unii dintre ei nu au ştiut, iar alţii pur şi simplu au tăcut.
Căci măsurile de mai sus creează acel mediu pernicios în care apetitul unor interese individuale se întâlneşte cu fondurile publice dirijate netransparent de personaje numite politic.
Dacă nu ar exista acel conflict de interese prin care unii medici profită de dubla lor calitate de angajaţi şi la stat, şi la privat, nu ar fi vreo problemă. Dacă managerii de spitale nu ar depinde în mare măsură de bunul plac al naşilor lor politici, nu ar fi vreo problemă. Dacă acele comisii care hotărăsc unde şi către cine se duc banii Sănătăţii ar lua decizii transparente, nu ar fi vreo problemă.
Dacă…