Lumea întreagă e o scenă

„Cum vă place“ este una dintre piesele „minore“ ale lui Shakespeare, cu cele mai multe puneri în scenă. Poveste pastorală, în care dragostea este prezentă în numeroase forme: graţioasă şi statornică – Rosalinda şi Orlando, caraghioasă – Tocilă şi Audrey, obsesivă – păstorul şi Phebe, fulgerătoare – Celia şi Oliver. La acestea se adăugă travestiul Rosalindei transformată în Ganimede, care face din întâlnirile amoroase Ganimede-Orlando şi Ganimede-Phebe secvenţe de o certă ambiguitate erotică. Piesa mai cuprinde o temă întâlnită frecvent în piesele shakespeariene – uzurparea puterii, dar ceea ce o individualizează în peisajul operei dramatice a Marelui Will este monologul lui Jaques din actul II „Lumea întreagă e o scenă“.
Pe acest monolog îşi construieşte Silviu Purcărete întreaga osatură a spectacolului montat la Teatrul Naţional din Budapesta. Decorul se constituie în cabina unui teatru, iar personajele sunt actori care îşi creează personajul pe care îl vor interpreta sub ochii spectatorilor. Monologul lui Jaques este prezent, vizual, încă de la început şi conturează o anume aşteptare a publicului. Sub semnul lumii-teatru vor sta toate relaţiile care se nasc în piesă, iar travestiurile la care Purcărete apelează (Rosalinda este un actor care interpretează o prinţesă ce se va travesti într-un păstor care, la rândul lui, va juca rolul prinţesei) duc jocurile de identitate sexuală într-o zonă în care ironia şi parodia îşi dau mâna într-o sarabandă identitară savuroasă. În aceeaşi zonă a jocului dublu-identitar rezolvă Purcărete şi tema puterii fraudate – cei doi fraţi, cel exilat şi uzurpatorul, sunt interpretaţi de acelaşi actor, Újvári Zoltán, care trece cu lejeriate şi aplomb de la serenitatea şi stoicismul Ducelui surghiunit la frustrarea şi m ânia lui Frederic uzurpatorul.
Punctul de forţă al spectacolui este, după cum se anunţă din deschidere, monologul lui Jaques din actul al doilea. Tirada „Lumea întreagă e o scenă/Şi toţi oamenii-s actori“ este transformată ea însăşi într-un număr de vodevil pe parcursul căruia Udvaros Dorottya – de bună seamă cea mai puternică prezenţă din spectacol, cu certe calităţi de one woman show – concentrează întreaga viaţă a unui om în câteva minute în care râsul şi suspinul îşi dau mâna.
Vizual, spectacolul lui Purcărete conţine câteva noutăţi faţă de piesele de până acum, în care se ghiceşte o influenţă wilsoniană, prin proiectarea unor fundaluri de un violent colorit.
Chiar dacă partea a doua scade în ritm şi pierde puţin din dinamismul iniţial, montarea lui Purcărete este o lectură surprinzătoare a piesei shakespeariene în care ironia şi melancolia se împletesc în mod fericit.