În 1996, medicul craiovean Daiana Voiculescu a terminat rezidenţiatul şi s-a aflat în faţa unei alegeri cu implicaţii morale serioase: să dea 7.000 de dolari şpagă pentru a primi un post de medic în Bucureşti sau să emigreze? A refuzat compromisul, iar astăzi este profesoară la New York University şi directoarea Departamentului de Terapia Durerii de la Bellevue Hospital. Află în interviul de mai jos povestea unei craiovence care trăieşte visul american.
Ştefan Voinea: Ce faci acum în Statele Unite?
Daiana Voiculescu: Trăiesc! Locuiesc în New York, sunt anestezistă la New York University Medical Center şi din 2008 conduc Departamentul de Terapia Durerii de la Bellevue Hospital, cel mai vechi spital public din Statele Unite. Mă mişc într-o societate funcţională şi încerc să fiu un element stabil şi puternic al ei.
Ş.V.: Cum te-ai hotărât să pleci din România?
D.V.: Asta e o poveste lungă, cu multe gândiri și răzgândiri. Tatăl meu provine dintr-o familie de făgărășeni care au fost cam toți membri ai rezistenței anticomuniste. Vărul tatălui meu, Ioan Gavrilă Ogoranu, unchiul tatălui meu, Emil Bucur, toți fiii lui şi tatăl meu, Mihai Voiculescu, au fost arestați și au stat în pușcăriile comuniste. Cu toții s-au opus cât au putut instalării comunismului în România. E de la sine înțeles că, fiind născută și crescută într-o asemenea familie, nu am făcut niciodată pace cu ideea de a-mi trăi viața în România comunistă. 1989 a venit pentru toți încărcat de speranțe și așteptări, care pentru unii s-au prăbușit foarte repede. Un exemplu este tatăl meu.
Ş.V.: De ce ţi s-au prăbuşit speranţele?
D.V.: Tatăl meu fusese șef al tineretului țărănist înainte de venirea comuniștilor. Pe 24 decembrie 1989, Raul Volcinschi a venit la noi acasă şi i-a propus să reînființeze Partidul Ţărănist. Tata a fost foarte sceptic. Se vorbea deja că Iliescu ceruse ajutorul Moscovei. Pentru tata, acesta a fost momentul care i-a dat de înțeles că nu era o adevărată revoltă. Retrospectiv, cred sincer că a fost o revoluție, în mod sigur s-au schimbat foarte multe. Dar pentru cei care trăiseră traumele instalării comunismului a fost destul de clar că se schimba doar generația de la București.
Ş.V.: Tu cum ai trecut prin revoluție?
D.V.: Eram studentă în București şi am făcut revoluția în stradă. În noaptea în care am plecat la Radio eram la vara mea acasă. La televizor se cerea ajutor, teroriștii atacau Radioul, parașutiștii veneau din toate părțile, era un haos total. Nimeni nu știa cine trage, cine sunt teoriștii, dar bucureștenii erau chemați să apere Radioul. Nu puteai să stai în casă, era deasupra instinctului de conservare.
Vara mea și-a dus fetele la culcare, le-a pupat, s-a machiat și a spus „dacă mor, măcar să mor frumoasă“. Am plecat cu maşina şi am ajuns pe străduțele de lângă Radio. Şi acum simt, văd atmosfera, aerul încărcat, oamenii, mitralierele, zgomotul gloanțelor care vâjâiau, oameni plini de sânge care se mișcau în toate direcțiile. Eram o masă de persoane pe o străduță pavată cu piatră de râu când am auzit un huruit îngrozitor, de se cutremurau zidurile.
Atunci am văzut tancurile care se apropiau. E o senzaţie care nu va pieri niciodată. Veneau tancurile şi în mintea mea erau cele sovietice. Cu ideea asta trăisem toată viața – că rușii sunt la graniță și le este foarte ușor să intre. De fapt, erau tancuri românești care au încetinit şi au trecut pe lângă noi. Alături de mirosul de sânge, de zgomotul gloanțelor, de urlete, de megafoane, asta este amintirea revoluției pentru mine. Amintirea tancurilor care puteau să fie tancuri sovietice, dar n-au fost.
Asta nu înseamnă ca am făcut ceva deosebit. Cu excepţia celor care au pierit în timpul revoluției şi a familiilor lor, cred că nimeni nu ar fi trebuit recompensat cu un certificat de revoluționar.
Ş.V.: Când ai emigrat din ţară?
D.V.: Am plecat în 1996.
Ş.V.:Ți-a luat ceva timp ca să îți cristalizezi dezamăgirea.
D.V.: Pe plan social şi politic, încă mai speram, însă profesional a fost o dezamăgire şi o umilință cumplită. Umilința îndurată ca tânără doctoriţă a fost cea care m-a determinat să plec. Am luat decizia după rezidenţiat. În 1992 am dat un examen naţional de rezidențiat și din peste 3.000 de candidaţi m-am clasat pe poziția 35. Puteam să-mi aleg orice specialitate, mai puțin cardiologie.
Am ales specialitatea ginecologie și, împreună cu alți cinci colegi care trecuseră prin examen, ne-am prezentat la Spitalul Municipal din Bucureşti ca să începem rezidențiatul. Am ajuns la spital în prima zi și la numărătoare în loc de şase am ieșit… mai mulţi. Pe lângă noi mai apăruseră câţiva preparatori și cercetători care promovaseră nişte examene învăluite în mister, foarte netransparente. Din câte ne-au povestit unii dintre ei, examenele au avut loc în biroul domnului director, iar examinatorii erau directorul spitalului și șeful departamentului.
Ş.V.: Ții minte numele directorului?
D.V.: Cum o să-l uit vreodată? Sorin Oprescu. Aceşti preparatori şi cercetători îşi făceau rezidenţiatul alături de noi şi aveau posturile asigurate, deşi intraseră pe uşa din dos. Iar noi, care promovaserăm un examen național, nu aveam nici o siguranţă şi foarte puţine speranţe. Atunci mi-a revenit în minte ideea plecării. Cu toate acestea, am spus: bun, voi sta să termin rezidențiatul și poate ceva se schimbă. După doi ani, m-am interesat ce pot face după ce termin. Prin intermediari, mi s-au cerut 7.000 de dolari pentru a cumpăra un post în Bucureşti. Am discutat cu părinții şi cu sora mea și am hotărât să folosesc aceşti bani pentru a pleca în America. Nu dădusem șpagă niciodată în viață pentru a promova un examen sau pentru a ocupa o poziție. Era de neconceput să fac acest pas, deci am hotărât să plec.
Ş.V.: Care este amintirea ta cea mai puternică legată de primii ani în SUA?
D.V.: Primii mei ani în Statele Unite au fost foarte diferiţi de ceea ce îmi imaginasem, a fost un șoc cultural. Mă așteptam ca America să fie ca în filme. Am ajuns în Nashville, în centrul Americii. Un oraş frumos, verde, cu oameni foarte politicoși, dar a căror politețe friza ipocrizia. În Nashville nu m-am simțit niciodată acasă. Amintirea cea mai puternică este spitalul și nopţile petrecute în el. Am muncit foarte mult în primii ani în America, am avut parte şi de umilinţă, dar umilința de acolo nu m-a durut niciodată cât m-a durut cea de acasă.
Ş.V.: Care este diferența dintre cele două umilințe?
D.V.: În State simțeam umilinţă pentru că mă izbeam de niște greutăți obiective, cărora câteodată le făceam faţă cu greu. Trebuia să mă adaptez unui sistem nou, foarte complex şi diferit. De exemplu, nu vorbeam bine engleză când am ajuns în Statele Unite. Cei care voiau să audă, auzeau. Însă foarte mulți mă luau în derâdere. Din păcate, acum mă surprind şi eu – rar, este drept – judecând stângăciile imigranţilor aşa cum alţii au făcut-o cu ale mele. Mi-este foarte ruşine şi regret imediat.
Umilința din România era nedreaptă, anihilantă, pe când cea de acolo a fost destul de constructivă. Toate traumele şi nedreptăţile pe care le-am văzut şi suferit ca tânără doctoriţă în România anilor ’90 m-au convins că pentru mine drum de întoarcere în sistemul medical românesc nu mai există.
Ş.V.: Ce te enervează la români?
D.V.: Nu spun că mă enervează, dar mă doare când văd fatalismul, pasivitatea, lipsa de reacţie şi de implicare. Se petrec lucruri grave în ţară, cu noi ca popor, dar oamenii se comportă ca şi cum ar fi ceva normal. Avem un plagiator cocoţat în scaunul de prim-ministru. Toată suflarea academică ar trebui să iasă în stradă să-i ceară demisia. Nu se întâmplă asta. De ce?
Şpaga a devenit organică. Aproape toţi românii iau sau dau şpagă. Spitalele sunt în comă, avem mai mulţi doctori în ştiinţe decât tineri care promovează bacalaureatul, avem reţele mafiote în economie, în poliţie, în justiţie. În România, sistemul de învățământ a fost distrus de către profesori, cel medical de către medici, administraţia de către politruci și așa mai departe. Iar noi ne adaptăm. Totul îmi aminteşte de peisajul anilor ‘80 când, fără reacţie, acceptam mizeria, foamea şi izolarea.
Ş.V.: Ce te enervează la americani?
D.V.: Mă enervează două lucruri: ceea ce ei numesc „politically correct“ și rolul pe care îl are biserica în societatea americană. Mi se pare că biserica face foarte mult rău, în special în rândul persoanelor cu nivel educațional redus. De exemplu, poziția bisericii în privinţa avorturilor, în materie de planificare familială, sau imixtiunea bisericii în relațiile civile între adulţi. În SUA sunt state care până recent nu au recunoscut sau au interzis evoluționismul din manualele școlare. Foarte mulți americani se simt jigniți dacă le spui că noi şi maimuţele avem acelaşi strămoş.
Ş.V.: Nu eşti o persoană religioasă.
D.V.: În privinţa religiei este simplu: sunt medic şi am acumulat o educaţie ştiinţifică de bună calitate. Dincolo de conotaţiile filozofice ale religiilor, nu văd decât nişte poveşti vechi şi frumoase, încărcate de morală. Unii preferă povestea lui Isus, altora le este mai simpatic Buddha, alţii se închină lui Zoroastru. Mie mi-a plăcut „Iliada“, epopee cu zei, luptători curajoşi şi un cal troian, dar până acum nu a transformat-o nimeni în carte de căpătâi.
În schimb, am o mare problemă cu instituţiile religioase, biserica în cazul nostru. De aproape două mii de ani, această instituţie ipocrită manipulează fără scrupule omenirea. Biserica creştină are mâinile pătate cu mult sânge, de la Inchiziţie şi numeroasele cruciade ale evului mediu până la pasivitatea cu care Vaticanul şi bisericile surori au asistat la Holocaust. Biserica încă mai încearcă să dicteze cine cu cine se căsătoreşte, câţi copii trebuie să avem, cine este bun şi cine este rău.
Am trăit zece ani în Tennessee, un stat foarte religios. Am văzut îndeaproape ce înseamnă îndoctrinarea religioasă. Am văzut oameni care stau plini de smerenie la slujba de duminică, apoi ies din biserică şi se îmbată criţă sau scot pistoalele unul la altul. Am văzut cum forţa bisericii este folosită în scopuri politice şi cum biserica foloseşte politicienii pentru a-şi spori avantajele. Cred că situaţia este similară şi la noi.
Ş.V.: Tu cum ți-ai construit sensul vieţii dincolo de religie?
D.V.: Sensul vieții mele îl reprezintă munca mea, familia mea, pasiunile şi împlinirile mele. Toate acestea îmi dau gustul vieții și puterea de a trăi și a merge mai departe. Îmi dau curaj.
Ş.V.: De ce te întorci în România?
D.V.: Mă întorc pentru că aici am cele mai frumoase amintiri, mâncarea cea mai bună e în România, mama mea este aici, casa, căţeii mei Bobiţă şi Coffee, prietenii vechi sunt aici. România este o țară frumoasă, cu oameni frumoși. România are un suflet pe care eu îl înțeleg și pe care îl simt. Aici sunt acasă. Iar în America voi fi întotdeauna un imigrant.
Ş.V.: Ce i-ai recomanda unui proaspăt absolvent de medicină care are astăzi probleme similare cu ce ai păţit tu acum 18 ani?
D.V.: Sfatul meu este să își respecte profesia și pacienții. Să nu îşi negocieze meseria la taraba din târg. În momentul în care devii medic cu şi pentru bani, compromisul este deja ireversibil.
Ş.V.: Poți să îi spui cu mâna pe inimă unui absolvent să râmână în România?
D.V.: Aş putea face asta doar dacă ar fi o garanție că lucrurile se vor îndrepta într-un timp rapid – o generaţie sau două. Dar nu poţi cere nimănui să se sacrifice, atâta timp cât tu nu ai făcut-o. Sunt mulți oameni care hotărăsc să rămână, care sunt mult mai legați de România decât am fost eu. Ei trebuie să înțeleagă că vocea lor contează. Şi că vor fi puternici atâta timp cât vor rămâne neşantajabili.
