Dan Voiculescu, condamnat la zece ani de închisoare. Nu e puţin, dar mai e mult până la deratizarea completă

Ce reprezintă Dan Voiculescu e clar pentru toţi oamenii cu scaun la cap: trecutul tenebros, încercarea Securităţii de confiscare a peisajului politico-economic, definiţia de manual a mogulului cu interese în politică, economie şi media. Condamnarea lui la zece ani de închisoare e o dată-cheie pentru Justiţie şi statul de drept, iar sentinţa îi răcoreşte pe mulţi. Politicieni (aliaţi sau adversari). Competitori în afaceri. Mulţi dintre propriii angajaţi. Agenţiile şi clienţii de publicitate şantajaţi direct sau prin celebra ordonanţă de urgenţă. Românii care au văzut în el trecutul comunisto-securist de care nu puteau scapă. Parteneri internaţionali, înfricoşaţi de puterea lui îngrozitoare. Elitele care înţelegeau că Voiculescu e o uriaşă vulnerabilitate pentru România. Dar s-au rezolvat problemele acestea odată cu intrarea Varanului în puşcărie?
Fără îndoială că sentinţa dură pentru Voiculescu reprezintă un semnal de alarmă pentru emulii săi. La fel, sentinţele dure pentru cei care l-au ajutat pe Voiculescu să pună mâna ilegal pe ICA le vor da de gândit tuturor „grăjdanilor“ de prin instituţii şi companii care-şi ajută şefii vremelnici să încalce legea.
Curajul cu care completul de la Curtea de Apel – condus de Camelia Bogdan – a impus o cadenţă corectă şedinţelor de judecată în ciuda presiunii uriaşe venite dinspre trustul Intact e şi el un semn îmbucurător că tot mai mulţi magistraţi se rup de lanţurile dependenţei politice. Şi un semn pentru tot mai mulţi infractori-încă-neprinși că nimeni nu e mai presus de lege.
Nu în cele din urmă, e remarcabil şi faptul că au rezistat şi şi-au făcut datoria instituţiile pe care Varanul – împreună cu colegii din USL – încercase să le dărâme în 2012 şi 2013. Voiculescu, la fel ca şi Vîntu înaintea lui, ştia că un stat cu instituţii puternice îi poate fi fatal, aşa că a încercat să le dinamiteze, chiar cu preţul scoaterii ţării de pe orbita civilizaţiei.
Lucrurile nu s-au rezolvat complet prin condamnarea lui Voiculescu. La fel cum nu s-au rezolvat prin condamnarea lui Adrian Năstase, un alt moment-cheie în maturizarea justiţiei române. Multe dintre simptomele unui stat slab enunţate mai sus rămân valabile chiar şi după ce Voiculescu îşi va exersa talentele de scriitor la Rahova.
E nevoie de mult mai mult decât o condamnare (un efort uriaş, dar singular, făcut de o mână de oameni şi instituţii). E nevoie de multe gesturi de normalitate şi atitudini schimbate din partea unei categorii uriaşe de actori instituționali, politici, economici şi din partea publicului:
Politicienii trebuie să înveţe să reziste tentaţiei de a-şi lasă clienţii să se înfrupte din contracte cu statul. Aşa s-a îngrăşat imperiul Grivco, aşa se îngraşă acum şi imperiul lui Sebastian Ghiţă.
CNA trebuie să revină, în ceasul al 12-lea, la menirea sa iniţială. Sub ochii mai multor conduceri ale CNA a crescut şi s-a îngrăşat monstrul numit Antena 3, un ciomag politic cu numele de scenă televiziune de ştiri.
Firmele care, în dispreţul valorilor pe care le clamează în propriile comunicate şi manuale, au sponsorizat prin reclame conţinutul imund de la Antene, trebuie să-şi pună întrebarea dacă a meritat. Şi dacă vor să continue să întărească posturi similare. Instituţiile statului să prevină apariţia unei puteri discreţionare similare. Doar la adăpostul unor masive complicităţi a putut Voiculescu să dobândească o putere atât de mare şi de înfricoşătoare. Vedem acum un alt personaj similar, Sebastian Ghiţă, care acumulează putere economică, politică şi mediatică, iar instituţii-cheie în prevenirea abuzurilor sunt mai degrabă timide în faţa tânărului mogul.
Ziariştii înşişi trebuie să-şi pună întrebarea dacă merită să prestezi la comandă. Ştiu câţiva ziarişti din trustul Intact care se bucură după condamnarea lui Voiculescu, simt că au scăpat de stăpânul cel rău. Dar dacă vor accepta un nou stăpân, la fel de dispreţuitor la adresa regulilor jurnalismului?
Patronii de presă înşişi trebuie să înţeleagă eroarea strategică a lui Voiculescu. El a crezut, la fel ca Vântu, că poate dobândi imunitate prin crearea unui monstru medatic. Nu e o soluţie câştigătoare pe termen lung. Au simţit-o pe pielea lor Vîntu, Voiculescu, Patriciu, Elan Schwarzenberg.
Patronii actuali de presă să încerce un minim exerciţiu de igienizare şi, măcar pentru un timp, să refuze angajarea acelor otrăviţi vectori de opinie care – mai devreme sau mai tîrziu – vor părăsi corabia Antenei 3.
Politicienii înşişi – şi aici e cel mai greu examen – trebuie să refuze câştigul facil al alianţei cu partide-fantomă, construite pe iluzii de audienţă. Pe termen scurt, un aliat mediatic te ajută. Dar el te şi condiţionează de voinţele patronului, îţi amorţeşte instinctele politice (dovadă că cele mai multe declaraţii stupide sunt făcute de politicieni în dialogul relaxat cu o gazdă „binevoitoare“).
Şi, cel mai important, e nevoie ca publicul însuşi să respingă iluzia dreptăţii televizate, a actului de dreptate săvârşit de Gîdea, Badea, Ciuvică şi alţi falşi promotori ai interesului public. E greu, dar nu imposibil. Ce s-a întâmplat vineri, 8 august, e un prim pas.